Astăzi e ziua ta, Dan Puican

“Aproape că nu mai interesează pe nimeni dacă radioul trăieşte sau moare”

S-a născut cu 80 de ani în urmă într-o familie de oameni de o blândeţe aparte - un tată care a suferit în perioada comunistă şi o mamă iubitoare. Maestrul Dan Puican a avut o copilărie fericită, căci, înconjurat de iubire fiind, copilul nu simte şi nici nu vede greutăţile. A îndrăgit arta teatrală pentru că un unchi al său, Ion Puican, era vedetă a Operei Române. Pot depune mărturie pentru memoria sa excepţională oricând. De fiecare dată când am vorbit m-a impresionat faptul că ţinea minte absolut fiecare spectacol, fiecare actor cu care a lucrat, fiecare oraş în care a fost, fiecare deplasare. Nu a uitat nimic. A fost repartizat la Baia Mare, apoi la Braşov, dar pentru că a fost conştiincios şi capabil, în 1964 s-a stabilit ca regizor la Radiodifuziunea Română, îndeplinindu-şi visul de a lucra cu cei mai mari actori ai României. Iubeşte meseria de regizor dintotdeauna. Pentru că teatrul radiofonic are foarte puţini bani, maestrul Dan Puican este recunoscut pentru modul în care nu se dă niciodată bătut până nu reuşeşte să obţină sponsorizări cât de mici, dar suficiente cât să mai înregistreze o piesă în arhiva radioului într-o nouă distribuţie. Dan Puican împlineşte astăzi 81 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Întâmpin noul an din viaţa mea cu o bucurie. Cartea la care am visat atâţia ani a ieşit în sfârşit pe piaţă, datorită editurii Adevărul şi doamnei Annie Muscă. În această carte expun viaţa mea, de aceea i-am dat şi acest titlu «Radioul este viaţa mea», pentru că este un adevăr în paginile ei. Şi mai am o bucurie. Anume că în ultimul an am ajuns în cea de-a 33-a ţară cu piesa lui George Astaloş «Caviar, vodcă şi bye-bye». Am fost la Budapesta, am fost din nou la Dublin, unde este o comunitate extraordinară de români, şi avem speranţe să ajungem în cea de-a 34-a, Elveţia, singura din Occident în care nu am prezentat acest spectacol. Pe lângă toate aceste bucurii sufleteşti am încercat-o pe cea a reîntâlnirii cu cei cu care am lucrat de-a lungul timpului la lansarea de la radio, din decembrie. Au fost prezenţi peste 60 de actori din toate teatrele bucureştene, m-a bucurat foarte tare. Dar mi-au dat şi lacrimile, căci mi-am adus aminte de cei plecaţi dintre noi. Nu am timp să-i enumăr pe toţi. De la George Calboreanu, care mi-a sugerat să rămân definitiv în radio, până la Mihai Fotino, drag prieten de-o viaţă. Prietenia contează foarte mult. Când te duci la teatru şi pe scenă, un actor cu care eşti prieten ştie să fie în contact cu tine, să te privească. Privirea pe scenă contează foarte mult. Dacă un actor are un monolog, o replică mai lungă, iar partenerul său se uită în altă parte sau face nişte gesturi, atenţia spectatorului nu mai este către cel care spune monologul, ci spre celălalt, de aceea contează foarte mult să fii prieten, să te ajute. Asta contează. Acum nu mai e o nebunie a radioului, aproape că nu mai interesează pe nimeni dacă trăieşte sau moare şi asta mă doare. Mă zbat, dar nu găsesc finanţare. Mulţi actori vin de dragul meu, dar nu pot să-i oblig să vină mereu degeaba. Rămân un frecvent spectator al teatrelor bucureştene. Când aflu că e o premieră merg cu mare interes şi îmi doresc să văd actori tineri noi. Din păcate, spectacolele sunt foarte slabe. Unii dintre actorii tineri sunt talentaţi, dar nu au experienţă de teatru, nu joacă”.