Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La știri, burtiera roșie de pe ecran anunță abrupt: „România era cât pe ce să fie retrogradată de agențiile internaționale în categoria «junk». Totuși, agenția Fitch a păstrat ratingul de țară la BBB- cu perspectivă negativă”. Prezentatorii vorbesc pe un ton grav despre indici financiari, despre litere din alfabet – de la BBB- la BB+ – și despre bursele de la New York sau Londra. Pentru Petru, termenul sună tehnic, îndepărtat și aproape lipsit de sens. „Junk” înseamnă „deșeu” sau „gunoi” în engleză, dar ce treabă are o etichetă pusă de niște analiști în costume scumpe la mii de kilometri depărtare cu viața unei familii obișnuite dintr-un oraș românesc?
Adevărul este că o clasificare „junk” anunțată la televizor poate intra oricând vijelios și pe ușa casei lui Petru.
Pentru a înțelege însemnătatea unui rating de țară, Petru nu are nevoie de un doctorat în economie. Trebuie doar să-și amintească de ziua în care a mers la bancă pentru a lua creditul ipotecar. Atunci, un ofițer de credit i-a studiat veniturile, stabilitatea locului de muncă și istoricul de plată. Pentru că Petru fusese un debitor corect, banca i-a acordat un împrumut cu o dobândă rezonabilă. Dacă ar fi avut întârzieri mari sau venituri nesigure, banca i-ar fi pus o etichetă de risc: fie îi refuza dosarul, fie îi cerea o dobândă uriașă pentru a-și acoperi posibila pierdere.
Ratingul de țară este exact această notă de platnic, aplicată întregii Românii. Când o țară este retrogradată din zona sigură (Investment Grade) în zona de risc (Junk), agențiile nu fac altceva decât să spună lumii întregi: „Acest stat trăiește periculos pe datorie și devine nesigur.” Iar din acel moment, mecanismul se pune în mișcare pe tăcute, coborând din înaltul macroeconomiei direct pe bonul de casă al lui Petru.
În timp ce Petru oprește televizorul și se pregătește de culcare, piețele internaționale nu dorm, acolo totul vibrează la orice oră, la orice știre. Iar în fața clasificării „junk”, vibrațiile sunt și mai nervoase. Marile fonduri de pensii globale și fondurile suverane – cele care administrează economiile de o viață ale milioanelor de oameni – au reguli interne de o rigiditate absolută: nu au voie prin lege să dețină titluri emise de state considerate nesigure. Nu există negocieri și nici excepții. În primele ore de la un astfel de anunț, algoritmii acestor fonduri execută ordine automate de vânzare. Astfel, sute de milioane de euro împrumutate statului pot fi retrase instantaneu din țară. Pentru a continua să plătească pensiile, salariile din spitale sau școli și lucrările publice, guvernul este obligat să caute urgent alți bani. Doar că noii creditori, știind că statul a primit „nota proastă”, vor cere dobânzi mult mai mari.
Statul va începe să plătească o adevărată avere doar pentru a-și refinanța datoriile vechi. Iar banii pentru aceste dobânzi uriașe nu apar din neant: sunt luați direct din fondurile destinate autostrăzilor, spitalelor noi sau modernizării școlilor în care învață copiii lui Petru.
Cum ajunge efectul de domino în sufrageria lui Petru
În lunile care urmează unei decizii de retrogradare în „junk”, presiunea macroeconomică devine palpabilă în viața familiei prin trei pârghii ce nu iartă:
1. Leul mai slab și scumpirile de la raft
Pentru a-și retrage capitalul din România, fondurile străine schimbă leii în euro. Această cerere bruscă de valută slăbește moneda națională. Cum România importă o mare parte din hrana din supermarketuri, medicamente, carburanți și tehnologie, un leu mai slab înseamnă că toate produsele aduse din afară se scumpesc de la sine. Fără ca salariul lui Petru să se schimbe pe fluturaș, aceiași bani din buzunar ajung să cumpere tot mai puține lucruri de la o săptămână la alta.
2. Rata la bancă crește pe tăcute
Nicio bancă dintr-o țară nu se poate împrumuta mai ieftin decât statul însuși. Ratingul de țară funcționează ca un tavan pentru toate băncile locale. Scumpirea creditării pentru stat înseamnă că și băncile comerciale plătesc mai mult pentru capitalul atras. Pentru a nu intra în pierdere, ele transferă aceste costuri către clienți. Indicii IRCC sau ROBOR ar urca, iar rata lunară la apartamentul lui Petru ar crește cu câteva sute de lei – nu din lăcomia băncii, ci pentru că întreaga economie ar fi devenit mai riscantă.
3. Locul de muncă și prudența din mediul privat
Atunci când banii devin scumpi, companiile mari își îngheață planurile de extindere. Compania la care Petru este electrician înalt calificat amână achiziția de utilaje noi și oprește angajările. Într-o economie care nu mai investește, măririle salariale se blochează, iar oportunitățile de promovare dispar. Și așa, pas cu pas, va apărea o notă de plată colectivă.
Treptat-treptat, realitatea de pe burtiera de știri nu mai pare un jargon abstract. Adevărul dureros legat de ratingul de țară este asimetria sa: încrederea piețelor se pierde într-o singură noapte, dar recâștigarea ei necesită ani lungi de sacrificii, reforme dure și taxe mai mari. Când ratingul scade, nota de plată nu rămâne în ministere – ea ajunge sporită, până la ultimul leu, în chitanțele, ratele și speranțele fiecărui Petru și fiecărei familii din România.
Ratingul de țară nu este o simplă speculație pe un ecran de bursă. Este indicatorul care decide dacă România este privită ca o gospodărie chibzuită sau ca una care își risipește viitorul pe datorie.
Asta trebuie să înțelegem azi, înainte de a jubila că România nu a fost coborâtă la categoria „junk”.
Autorul: Daniel Apostol, Editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă
Citește pe Antena3.ro
