Astăzi e ziua ta, Dragoş Buhagiar

“Pentru mine contează să trăiesc ce mi-a mai rămas din viaţă frumos, intens, să iubesc şi să mă las iubit”
Ştiam cât de ocupat este, aşa că promptitudinea cu care a răspuns, deşi era în vacanţă cu familia şi a rupt din timpul său liber, nu a putut decât să mă impresioneze şi să-mi arate cât preţuieşte ceea ce face şi mai ales cât îi respectă pe cei pentru care o face. De o sinceritate uluitoare, Dragoş Buhagiar este un creator curajos, căruia nu i-a fost teamă niciodată să experimenteze, să lase culoarea să-şi aleagă singură calea prin care ajunge pe scenă, să lase materialul să se muleze pe un decor sau costum reflectând astfel personalitatea celui care l-a conceput, dar şi universalitatea lui. Elev la Şcoala de Artă din Brăila, oraşul său natal, a urmat sfatul profesorilor săi şi a mers la Liceul de Artă din Cluj. Anii petrecuţi acolo au contat în formarea sa artistică, dar teatrul a fost acel ceva care l-a atras în mod inevitabil. A văzut un spectacol la Cluj cu Marcel Iureş care l-a impresionat şi a ales Academia de Arte din Bucureşti. A început să viseze cum poate crea un decor, cum poate aranja o scenă, cu alte cuvinte a bătut la uşa destinului său. De atunci a devenit un model de creaţie, de energie. Munceşte cum puţini oameni o fac în mod normal, călătoreşte, învaţă, acumulează şi dăruieşte cu generozitate. Scenografia nu e o profesie oarecare, e o perpetuă bătălie pentru care ai nevoie de motivaţie, de călăuzire, de forţă şi direcţie bună. Aşezat, ordonat şi atent la detalii, Dragoş Buhagiar a creat scenografia multor spectacole din România şi din străinătate şi a colaborat, de-a lungul timpului, cu regizori importanţi. Are la activ o mulţime de distincţii, printre care nu mai puţin de cinci premii UNITER. Dragoş Buhagiar a împlinit ieri 48 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

Dau bunătate pentru că vreau bunătate
“Nu am făcut nimic special decât ceea ce fac în mod normal. De la începutul anului am avut norocul să fac un spectacol la Luxemburg, invitat fiind de Grand Théâtre de Luxembourg şi Théâtre d'Esch, cu premieră în ambele teatre în luna ianuarie, apoi am început un proiect cu Yuri Kordonsky cu care am mai lucrat. Am făcut «Pescăruşul» de Cehov la Teatrul German din Timişoara, un loc foarte frumos pe care îl preţuiesc foarte tare pentru că toată lumea este concentrată pe teatru şi poţi să lucrezi în linişte. Am făcut tot la Teatrul German din Timişoara un spectacol cu Alexandru Dabija, «Nunta micilor burghezi», de Brecht, tot în primăvară. La Opera din Timişoara am făcut «Scripcarul pe acoperiş», un spectacol foarte interesant, un musical. Am mai avut o invitaţie la Luxemburg, am făcut cu Yuri Kordonsky «Azilul de noapte». Am încheiat triumfal la începutul verii cu un spectacol făcut la Sibiu cu Cristi Popescu, un text englezesc după filmul «Absolventul». Cam atât am făcut în ultimul an.

Îmi place ceea ce fac, este o constantă în viaţa mea. Nu îmi poate lua nimeni asta, meseria asta nu se va plictisi de mine. În liceu am văzut foarte mult teatru la Teatrul Naţional din Cluj şi m-am hotărât singur şi practic părinţii mei nu au avut cum să mă dirijeze, pentru că nu ştiau ei exact ce simt eu, dar m-au ajutat, nu mi-au pus piedici. În primii cinci sau şase de teatru am fost întreţinut de ei, pentru că mie îmi era imposibil să fac asta din ce câştigam. Din 1991 până în 1997 m-au ajutat pentru că singur nu reuşeam să mă întreţin. Se supravieţuieşte greu din artă. Nu mai este cazul meu, mărturisesc, dar numai cât să supravieţuiesc, pentru că nu pot să-mi permit să mă dau mare artist şi să fac două spectacole pe an. Nu se poate aşa, nu poţi să trăieşti. Nu mă consider un mare artist, sincer şi fără nici o ipocrizie. Am mai spus asta. Artist în sensul acela cu turnul de fildeş, cu lumea lui. Mie îmi place să stau între oameni, cred că este un schimb de energie, dau şi iau, cam aşa. Mai degrabă m-aş numi un fel de meşter, nu ştiu cum să zic. Ofer ceva şi mi se oferă ceva, ca în orice meserie. Cine are nevoie de mine mă solicită.

În mod normal, universităţile sau facultăţile care scot oameni pentru teatru ar trebui să ştie exact care este cererea. Acum sigur că oricine poate să se facă orice, dar important este dacă poate să şi practice. Până la urmă nu asta e cel mai rău. Scenografia este o meserie care sună foarte frumos aşa, dar e o meserie foarte dură. Foarte dură. Te plasezi undeva la mijloc între marii artişti, între dumnezeii care se consideră regizorii şi oamenii din ateliere, lângă care stai zilnic şi cu care trebuie să comunici şi chiar să te înţelegi bine. Putem să-i spunem punte de legătură, putem să-i spunem oricum ar fi, şi mânerul de la găleată sau veriga dintr-un lanţ.

Sinceritatea este secretul prieteniei. Eu nu cred că poţi fi prieten fără un anumit gen de onestitate cu nimeni. Nu cred că trebuie să te porţi altfel, ai nevoie tot de tipul acela de onestitate în orice gen de relaţie. Prietenie pe altă bază decât sinceritatea nu văd pe ce s-ar lega. Sigur că sunt nişte afinităţi, te leagă şi preocupările, depinde acum şi ce priorităţi ai în viaţă. Poate unii au ca prioritate banii sau un sport. Pe mine mă interesează oamenii şi uneori aceştia îmi lipsesc.

Pentru mine pământul românesc înseamnă părinţii mei. Familia mea, cea pe care o am în momentul acesta. Sigur că se pierd lucruri importante precum tradiţiile, pentru că lumea se concentrează pe alte lucruri, de la grija zilei de mâine până la cum să faci repede bani, că asta e preocuparea principală în România. Cum să te îmbogăţeşti tu şi familia ta cât mai repede şi cu cât mai puţină muncă.

Ce trebuie să fac eu acum este să găsesc un echilibru între viaţa mea artistică şi familie. Pentru mine contează să trăiesc ce mi-a mai rămas din viaţă frumos, intens, să iubesc şi să mă las iubit. Cu atenţie la cei din jur. Să încerc să fiu eu cum am fost până acum, poate nu mai bun, mai generos, ci mai atent cu oamenii din jurul meu. Sigur mi-aş dori, şi dacă mi se va oferi, să fiu foarte fericit, dar a nu se înţelege că ofer la schimb, dau bunătate pentru că vreau bunătate. Dau pentru că aşa este frumos să trăieşti. Este o rugăciune şi eu am mare nevoie de rugăciune în punctul acesta în care sunt acum. De ziua mea am tot ceea ce-mi doresc, sunt înconjurat de cine trebuie şi sunt iubit. Nu-mi doresc nimic altceva. Nu-mi doresc nici un lucru anume, ci ca anul următor să mă găsească în aceeaşi formulă, lângă oamenii care mă iubesc şi pe care îi iubesc”.