Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriitorul şi diplomatul Gabriel Gafiţa împlineşte astăzi 59 de ani. Îi urăm „La mulţi ani!”.
„59 de ani. Îmi vin în minte amintiri în salturi mari cât un deceniu: 1961 – am 9 ani. Tatăl meu, istoricul literar Mihai Gafiţa, tocmai a fost numit redactor-şef al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, singura editură din România pe atunci. Familia noastră mai are un membru, pe fratele meu Mihnea Gafiţa, azi traducător şi editor. În sfârşit nu mai stăm «la comun», după ce şapte ani am împărţit cele patru camere întâi cu o familie de patru persoane, apoi cu una de trei. Nefericiţi şi ei şi noi. De acum vom avea o cameră a băieţilor. 1971 – am 19 ani. Dau bacalaureatul şi admiterea la facultate.
Între cele două îmi apare prima carte, «Moartea măştilor», proză scurtă. Pe fondul acestui triumf minor o cunosc pe cea care avea să-mi devină soţie. Era o şedinţă de premilitară şi un ofiţer ne explica, în plin vacarm, cum ne păzim în caz de atac cu arma nucleară. 1981 – am 29 de ani. Lucrez la editura minorităţilor, Kriterion, din Bucureşti. Savurez triumful, mai consistent acum, al romanului meu «Iarna e o altă ţară», cu 12.000 de exemplare vândute foarte repede. 1991 – am 39 de ani şi 15 traduceri tipărite. Lucrez la Guvernul României, ca expert în problemele minorităţilor etnice. Particip la trei reuniuni ale CSCE pe problematica minoritară: Geneva, Moscova şi Oslo. După căderea guvernului Petre Roman, mă transfer în MAE, unde aportul meu la reuniuni fusese apreciat. Curând plec consilier cultural la Londra.
Avea să fie perioada unor importante premiere culturale: turneele Operei Române în Anglia, zilele culturii române în Scoţia, proiecte teatrale cu artişti britanici şi români. Îmi apare romanul «Martiriu parţial», respins de cenzură încă din 1986, dar pentru care gustul public şi viaţa literară din România, prinse în frenezia libertăţii proaspăt câştigate, nu mai au acum antene de recepţie. Decid să las literatura în adormire o vreme şi să mă consacru doar diplomaţiei. 2001 – am 49 de ani. În timpul mandatului meu de ambasador în Canada se semnează contractul comercial pentru reactorul 2 de la Cernavodă, succes la care Ambasada României a avut o contribuţie certă. E ultimul reactor nuclear din România încă şi azi.
2011 – am 59 de ani. Am încheiat de peste un an ambasadoriatul în Portugalia, unde am pus bazele unei instituţii româneşti – Institutul Cultural Român din Lisabona – şi aştept, în minister, ca viaţa mea profesională să capete o nouă destinaţie. Între timp mă ocup de o referentură africană şi umblu cu hârtii la avizat. Socotit prea calificat pentru a primi orice, nu primesc nimic serios de făcut, dar ajut când e nevoie şi pe la ce se nimereşte. Între timp aştept – aştept decizii, discuţii, candidaturi, aştept... În general, aştept să vină momentul. Şi accept să par că mă las purtat cu vorba, când văd că cineva are convingerea că-mi face promisiuni.”
