Astăzi e ziua ta: Maria Gheorghiu

Una dintre cele mai iubite si mai apreciate artiste din Romania, Maria Gheor­ghiu implineste duminica 48 de ani. La multi ani!

'Renasc in fiecare an, de ziua mea, cu speranta ca de data aceasta voi sti sa pretuiesc, asa cum se cuvine, viata, darul si harul ce mi s-au dat.

Imi impart zilele intre emisiunile de la radio si televiziune, concerte si cand se poate, intre carti. De trait, traiesc asa cum traieste in general romanul astazi in Romania, cu ingrijorare si revolta, dar si cu speranta ca intr-o zi vom depasi criza asta, fara sa ne calcam prea mult in picioare demnitatea, credinta, umanitatea. Din fericire pentru mine, de ceva vreme, traiesc in armonie cu propri­a-mi fiinta si cu Dumnezeu si asta m-a ajutat sa trec mai usor peste loviturile pri­mite anul acesta. Am depasit de putin timp (dar cu prieteni!!), un episod me­dical dificil si ca si cand n-ar fi fost de ajuns, i-am spus adio, tatalui meu.

Desi am stiut intotdeauna ca va veni si ziua cand telefonul primit de ziua mea, de departe, de la cateva sute de km de tara, spunandu-mi simplu «Mari, la multi ani, tata la telefon!», nu va mai suna, mi-e greu sa-i accept mutenia. Tata s-a mutat de putin timp in cer. Acum e la capatul celalalt al curcu­be­u­lui. L-am ingropat in pamant strain, acolo unde nu se spune «Dumnezeu» ci «Got», dar sufletul lui stiu ca aude ARIPI DE DRUM si intelege ca de fiecare data dupa ploaie, ochii mei privind spre cer vor cauta ochii lui si CURCUBEUL meu se va auzi si acolo! Ce bine ca inca e mama! Ce bine ca exista fiinta cea mai importanta pentru echilibrul meu, cea care imi da siguranta ca sunt inca un copil, cea care stie cand mi-e bine si cand nu si reuseste sa-mi readuca linistea de fiecare data cand mi-e greu si cand, mama fiind la randul meu, nu gasesc cel mai bun sfat pentru propriul meu copil. Maria Cassandra, fiica mea are acum nevoie de sfaturi mai mult ca oricand. Pentru ca e putin debusolata.

Nu stie ce drum sa urmeaze pentru a-i fi bine, aici, in Romania. Traim intr-o societate atat de bolnava, incat daca nu ne scuturam bine de toata putreziciunea, nu mai apucam sa vedem partea frumoasa din noi. E nevoie de revolta. Am invatat intre timp ca cea adevarata, trebuie sa o manifesti in primul rand uitandu-te in oglinda. Sa stii ca nimic nu iti este oferit pe tava, in afara vietii si ca trebuie sa muncesti mult ca sa ai. Sunt constienta ca traiesc exact asa cum merit, ca viata mea este cea pe care mi-o construiesc in fiecare zi, cu bune si cu rele si oricate mizerii mi-ar mai fi dat sa indur, daca mi se intampla ceva rau e doar vina mea, daca mi-e bine e meritul meu si daca nu mi se intampla nimic, nimicul e tot responsabilitatea mea! E posibil ca destinul meu artistic sa fi fost altul, daca as fi trait, poate, in America!

Cine stie care ar fi fost traseul meu muzical, daca as fi avut sansa sa fiu auzita de cine trebuie, asa cum imi spunea, Sabin Pauta, unul dintre muzicienii romani de exceptie care a reusit sa se impuna in SUA? Mi-a spus dupa ce m-a auzit cantand, intr-o dupa-amiaza petrecuta impreuna in Calnicul lui natal, ca am o voce care ar fi putut face multi bani cu un impresar care sa-mi canalizeze bine directia in muzica si ca ar fi fost posibil sa uit de Romania si sa schimb leii pe dolari. Spun doar ca ar fi fost posibil, nu ca asa s-ar fi intamplat! Pana la urma, totul tine de sansa si daca in destinul meu sansa a fost sa ma exprim cantand romaneste, atunci de ce sa caut altceva? Mi-e bine deocamdata in cantec, albumul meu CURCUBEU, realizat impreuna cu Eusebiu Stefanescu a intrat in rezonanta cu sufletul multora si reactia generala a publicului la concertele mele ma indreptateste sa spun ca am mai urcat inca o treapta. Importanta.

Cu toate astea insa, exista si mahnirea pe care o resimt, alaturi de colegii mei de scena, «tratamentul» care ni se aplica in general. De multi ani incerc sa ma adaptez «regimului» pe care artistul il are in Romania. Le gasesc mereu scuze mitocanilor, organizatorilor de asa zise «manifestari» artistice, care inca n-au invatat ca respectul fata de artist si actul artistic in sine, este echivalent cu respectul pentru propria persoana. Dar ce poti sa le ceri celor care nu stiu sa se poarte nici cu ei? Ma gandesc aici ca e si vina mea ca accept sa fiu astfel tratata uneori. Mi-e teama de ziua in care nu voi mai simti nevoia sa-mi exprim emotiile prin cantec. Mi-e teama de ziua cand cuvintele nu vor mai veni la mine de bunavoie si va trebui sa le caut prin­tre ale altora. Mi-e teama de ziua in care nu voi mai rezona cu mine, cu ceilalti, cu Dumnezeu. Stiu ca acela va fi sfarsitul si mi-as dori sa vina cat mai tarziu. Deocamdata am multa treaba, aici. Ma simt extrem de vie, la 48 de ani si sper sa raman asa.'