Astăzi e ziua ta, MIRABELA DAUER. “Nu m-am iubit niciodată şi nu o să mă iubesc vreodată"

Cel mai important premiu pentru mine e cel al publicului

Interpretează cu sufletul şi apoi cu vocea, iar publicul simte asta. “Măria sa publicul este viaţa mea, iubirea mea, familia mea”, spune Mirabela Dauer, una dintre cele mai bune voci ale scenei muzicale româneşti. Astăzi îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Îi urăm “La mulţi ani!”.

“Nu mă gândesc la această zi, nu mă intersează pentru că vârsta biologică pe care o am pe hârtie nu e cea pe care o simt. E o zi obişnuită, iar petrecerile nu mă interesează. Sunteţi singurii cărora le acord acest interviu pentru că mi-am propus să nu răspund la telefon, niciunui ziarist. Mă deranjează impoliteţea ziariştilor, în general, de a dezvălui vârsta, nu numai a mea, niciunde în lumea civilizată nu se spune vârsta unui artist, mai ales a unei femei. Vreau ca cei care citesc aceste rânduri să ştie că sunt foarte sănătoasă, că împlinesc 45 de ani şi merg pe 28, sunt foarte fericită şi liniştită, nu am nimic de ascuns.

Sunt pe litoral, în veşnicul turneu estival, de 22 de ani susţin spectacole pe litoralul românesc, împreună cu prietena mea, Maria Dragomiroiu, Raoul şi alţii. Bineînţeles, voi fi şi la prietenul meu, Costel Mincă, la Cireşica. Să fii artist astăzi, în România, înseamnă mult mai multă muncă pentru unii, pentru mine, nu, pentru că de mai bine de treizeci şi ceva de ani asta fac. Nu ştiu altfel decât muncă. Pe vremuri, era mai simplu. Acum trebuie să mă lupt cu kitschul, cu nonvaloarea, cu tinereţea, silicoanele şi aşa mai departe, totul este imagine astăzi. Fericirea mea este că valoarea e valoare, cel puţin la spectacolele mele, oamenii din sală sunt tineri între 20 şi 30 de ani.

Nu sunt narcisistă, nu am sperat la premii, nici nu mi s-au acordat multe în ţară, eu am multe premii în străinătate, dar cel mai important premiu pentru mine este premiul publicului. Fac o meserie ca oricare alta, cu asta m-a hărăzit Dumnezeu şi încerc să o fac cât mai bine. Nu-mi place să vorbesc despre mine, prefer să-i las pe alţii să o facă. Din acest punct de vedere, mă felicit şi îmi acord cel mai mare premiu că sunt om, am rămas şi voi fi mereu om. De reproşat îmi reproşez foarte multe, nu sunt niciodată mulţumită de mine. Nu m-am iubit niciodată şi nu o să mă iubesc vreodată, poate că din cauza asta am şi suferit foarte mult în viaţă.

Consider că toată viaţa mea a fost frumoasă, cu suişuri şi coborâşuri, ca viaţa oricărui om, mă identific cu orice femeie din ţara asta, nu am foarte multe împliniri, nu am foarte multe deziluzii, nu am nimic în plus faţă de alţi oameni. Unii colegi de-ai mei mi-au spus, de-a lungul anilor, că mă mulţumesc cu foarte puţin şi vreau să-mi ajute Dumnezeu ca puţinul ăsta pe care îl am să-l am până atunci când voi pleca printre îngeri.”