Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalista Mirela Voicu îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Îi urăm La mulţi ani!
Jurnalista Mirela Voicu îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Îi urăm La mulţi ani!
“Să vorbesc despre mine… e, asta nu-mi place! Ar însemna să-mi recunosc defectele, care nu-s puţine, şi calităţile, şi asta m-ar putea duce în patima aroganţei. Sînt un om bun, adică nu tot ce spun pe gură se află şi-n suflet, sînt colerică, mai bine zic ce am de zis, mă răcoresc şi-mi trece. Nu pot să ţin duşmănie (vor recunoaşte şi cei care mă urăsc cu patimă), iert (aşa m-au învăţat sursele mele de la Patriarhie), uneori mai uit (am şi o reţetă acasă), dar asta sigur vine de la vîrstă. Sînt simpatică, şi asta îmi place. Îmi place pentru că-mi plac oamenii care rîd, şi atunci, cînd pot să contribui la asta, mi-e bine. Am ajuns în presă din greşeală. M-a greşit soarta într-o dimineaţă şi m-am trezit, la propriu, dis-de-dimineaţă tîrîtă de o colegă de facultate la Libertatea. Aveau nevoie de un om la corectură. Vreo două zile am citit paginile invers. Era prea dimineaţă. Peste un an scriam la ziar, iar restul a venit, aşa, pur şi simplu, ca mersul pe bicicletă. M-am trezit că sînt ceea ce nici măcar nu visam să fiu. De la visele copilăriei la ambiţiile tinereţii, de la catedra de română, unde i-aş fi tîmpit pe bieţii copiii, la ceea ce fac azi, au fost destui paşi. Momentul cel mai important din evoluţia mea în presă a fost cînd a venit un băiat şi mi-a zis: «Îţi dau un cec în alb, nu vreau nimic în schimb, dar, dacă mă faci de rîs sau mă dezamăgeşti, te omor cu mîna mea». Şi-mi place să cred că nu l-am dezamăgit. Şi, apropo, mai am încă acel cec şi mai primesc şi azi SMS-uri de la el. D-alea de-mi plac mie: «Bravo, mămică, bravo, bravo». Întîmplări ciudate au fost atît de multe, încît mi-ar fi imposibil să-mi amintesc acum una. De regulă, întîmplările vin de la oameni întîmplaţi. Unii buni, alţii răi. Întîmplarea a făcut multe breaking news-uri tari. Noi îi spunem mai neacademic «bulan». Am sunat o dată întîmplător la un spital să verific o ştire întîmplătoare şi am aflat, întîmplător, de la cineva care s-a scăpat, din întîmplare, o ştire care a devenit, mai bine de o săptămînă, prima ştire din toate jurnalele de ştiri. Şi dacă v-aş spune care, m-aţi crede că a fost o întîmplare? Nu. Pentru că trăim într-o lume în care şi iubirea pare un scenariu sau o întîmplare.
Presa şi televiziunea a schimbat şi schimbă «minusurile» României. Oameni grei care intraţi în cerneală au ajuns componente ale unor zecimale. Nişte anonimi. Presa a schimbat preşedinţi de ţară şi preşedinţi de bloc. Presa a salvat vieţi şi a schimbat destine. Presa ne-a binedispus sau ne-a întristat. Presa i-a învăţat pe zgîrciţi să devină buni şi le-a adus celor apretaţi un colţ de lacrimă în ochi. Le-a stricat fardul. Presa a secat şi a disecat, a învăţat din greşeli şi a devenit, în mai toate cazurile, profesionistă. A închis uşi, poate a deschis ferestre. Uneori, mulţi ne spun: «Bă, şacalilor, intraţi cu bocanci în sufrageria mea scumpă». Poate, dar şi cei săraci vorbesc aceeaşi limbă. Mai corectă, mai simplă şi mai înţeleaptă. Pentru ei existăm noi, ziariştii. Momentul de cumpănă al destinului meu? La întrebarea asta o să-l rog pe Eliade să răspundă. E prea grea pentru un biet reporter. Eu am avut nişte ursitori bune, cred că mama le-a cucerit cu sufletul ei (şi, între noi fie vorba, şi cu prăjiturile ei) şi nu prea am avut cumpene ale destinului. Sau dacă au fost şi le-am trecut înseamnă că nu m-au doborît. Cel mai greu mi-a fost cînd a murit tata. Era într-o sîmbătă, la unu fără zece. Şi mi-e tare dor de tata. Mirela Voicu se felicită pentru că are cei mai buni prieteni, se felicită că n-a făcut compromisiuri, se felicită pentru că a ajuns o dată la greutatatea ideală, se felicită pentru zilele cînd nu mănîncă nici o gură de clătite. Se felicită cînd face treabă bună şi cînd reuşeşte să nu se enerveze din nimicuri. Mustrări? Da, pentru cîntaru’ ăla încăpăţînat pe care nu reuşesc să-l mituiesc sau să-l fac să-mi arate ce vreau. N-am un copil, dar poate nu-i tîrziu. Mă mustru pentru cei pe care i-am dezamăgit, de cele mai multe ori fără să vreau. Mă mustru că nu pot să fiu diplomată şi că am pierdut mult din cauza sincerităţii tîmpite. Iau lecţii, aşa că la anu’ poate-mi iese. Dacă aş putea să o iau de la capăt… aş vrea să am anii de atunci şi mintea de-acum. În rest, nimic. Îmi asum trecutul cu tot ce a fost el. Şi n-aş face în ruptul capului altceva. Uneori mă mai gîndesc cum ar fi fost să fac ceea ce-mi doream cînd eram mică. Şi mă gîndesc cum ar fi fost. Marţea voiam să fiu chirurg, dar cînd îmi curgea sînge din nas, mă răzgîndeam. Joia eram avocată, dar îmi spunea mama că o să iau bani să spun minciuni la tribunal. Vara îmi plăcea să fiu profesoară, că avea două luni de vacanţă, dar într-o luni m-am trezit ziaristă. Şi, culmea, am rămas aşa.
Citește pe Antena3.ro
În presa scrisă am visat că cel care citeşte un reportaj şi-i place o să citească şi semnătura. Şi, dacă-i place, o să-l fac să mă mai caute prin pagini. În televiziune am visat, ca fiecare (doar cei care-s ipocriţi nu recunosc), să vorbesc la telejurnal. Apoi la televizorul în culori. Întotdeauna m-am gîndit că cei care-s acolo unde noi ne-am dori să fim, adică la un eveniment, văd mai mult decît vedem noi acasă. Iac-aşa. Crezi că mi-a ieşit?
Ia să vezi! Îi ordon mamei să fie sănătoasă, iar mie îmi doresc să păstrez ceea ce am. Prietenii, zîmbetul, freziile (în fiecare anotimp dacă se poate). Îmi doresc să nu dezamăgesc, să nu plictisesc, să nu devin pisăloagă şi să nu mă trezesc dimineaţă. Era să uit! După ce o să ajung la 60 de kilograme, îmi doresc să mănînc o zi întreagă clătite şi spaghete. Gata!”
