Astăzi e ziua ta: Neagu Udroiu

Reputatul publicist Neagu Udroiu adaugă, duminică, încă un an în buchetul vieţii. Cel de-al 71-lea. Îi urăm "La mulţi ani!"

"Îmi privesc ziua de naştere sub chip de lebădă strălucind aproape, la început de aprilie"
"Mă urmăreşte acea recomandare făcută de un om de ştiinţă: într-o împrejurare anume de te presează timpul, opreşte-te la 4-5 subiecte de abordat! Cu alte cuvinte, mulţumeşte-te cu atât cât poţi duce! Mă conformez.

1. Când aflam de cutremurul ce zguduia Japonia în 1924, am crezut că factura de nedreptate ce trebuie plătită de un popor şi-a atins cota de toleranţă în cazul arhipelagului nipon. Războiul m-a contrazis: Japonia se vedea trântită la pământ, iar catedrala din Hiroshima, ţinută cu ziduri în bătaia vânturilor, văzută şi de mine la ceas de pace, are doar rostul să confirme cum că toate câte am aflat sunt adevărate. Puţini ani mai târziu mi-a fost dat să ajung la Kobe, după un cutremur de proporţii, ca şi cum ţara nu putea păşi în veacul următor fără un asemenea tribut dureros. Lovitura de trăznet din ultimele săptămâni face dovadă că nici un rău, oricât de mare, nu poate fi catalogat drept cel mai sângeros. Cutremurul şi taifunul ce i-a urmat înscriu o necunoscută pagină de groază. Şi încă nu cunoaştem bilanţul acestui spectacol al durerii. Am pe creier suferinţele de care am aflat. Am în suflet gesturi de tot felul: Tokio, oraşul zguduit din ţâţâni arată impecabil: Hiroshima (şi Nagasaki) au fost susţinute în omenescul travaliu al recuperării; pe autostradă spre Kobe vedeam nesfârşite coloane de inşi plecaţi la drum doar pentru a duce voluntar, la zeci de kilometri, vasele cu apă de băut sinistraţilor capturaţi de ruine; un drum dinamitat de recentul binom al distrugerii a fost refăcut prin angajamentul cetăţenilor în doar câteva zile. O ştiinţă a oblojirii rănilor ce stârneşte admiraţie şi alimentează speranţa în ziua de mâine. Mi-e clar: saltul peste prăpastii vine din genă, îl ai sau nu.

2. Mă înspăimântă câte se întâmplă în ţări arabe, cumva apropiate nouă şi (cândva) prietene. Disting trăsături de unire: se iese în stradă, formulând simplist, pentru a cere pâine şo democraţie. Automat, democraţie înseamnă aversiune faţă de dictatură. De înţeles: dictatorii de pe tot Pământul au legat de numele lor tot ce ţine de existenţă. Cu ani în urmă, citeam că Trujillio, aflat la cârma unui stat numit Republica Dominicană, avusese grijă să facă ştiut esenţialul către cetăţeni: la orice magazin alimentar scria: Trujillio va da mâncare; la rafturile de panificaţie: Trujillio va da pâine; la toate fântânile ţării: Trujillio va da apă. Fiul său studia în SUA având repartizată drept bursă, pe post de cheltuieli de reprezentare, o treime din ajutorul <> oferit de Washington pentru întreg statul dominican. Americanii ştiau, dar se mulţumeau să constate. Când au căutat să se manifeste (l-au lăsat repetent pe acel macho înconjurat languros de dive şi maşini) s-a reacţionat diplomatic: delegaţia Republicii a părăsit ostentativ sala de la ONU unde secretarul american al momentului venise să se adreseze Planetei. Au fost vremuri când dictatori de tot felul şi-au însuşit sceptrul aurit, având meritul de se fi instalat în alveolele puterii părăsite, de milă de silă, de către ocupanţi veniţi de departe. Se sfărâmau imperii şi colonia ca instituţie cădea iar sistemul colonialist se făcea ţăndări. Traversam anotimpul în care, cu temporare excepţii, dictatura, indiferent de formă, este şomată să se retragă din arena istoriei. Toba revoltei bate zgomotos prin altarele lumii chemând la rampă democraţia. Şi ei, dictatorii, sunt legaţi prin ceva, care-i trădează: neputinţa de a înţelege pentru cine bat clopotele. Refuzul de a părăsi puterea trebuie căutat în miopia cu care şederea la putere îi gratulează aproape fără discernământ. Sesizăm şi mici diferenţe. Neputinţa de a simţi că le-a sosit ceasul se asociază cu un comportament puţin diferit. Ben Ali a înţeles cel mai repede şi a găsit drumul spre uşa din spate, lăsând apele să se aşeze după voia celor rămaşi. Un lider care a cules de-a lungul timpului meritate cosideraţii pentru rolul exprimat pe scena politică, diplomatică şi economică a lumii s-a arătat neputincios în a descifra ecuaţia despărţirii de putere. Dar în comparaţie cu ce fac foştii săi camarazi de fotoliu din Yemen, Libia, Bahrein (Siria?) ne reţine atenţia. Starea alotropică prin
care trece Libia reprezintă mostra vulgară a acelui spectacol în care un comandant obtuz refuză să priceapă vremurile. Şi încă ceva: americanii nu se mai mulţumesc doar să constate.

3. O fantomă străbate Europa şi Globul întreg. Se cheamă Weakileaks. N-am mai trăit de mult frenezia unui astfel de eveniment la zi şi avem dovada în pofta devoratoare asupra altor evenimente cruciale existente pe tapet: divorţuri strălucite, logodne nobiliare, dosare de efect. Două mi se par a fi efectele imediate de proporţii. Un strălucit câştigător: transparenţa. Nu se putea găsi un catalizator de acest calibru, capabil să netezească drumul nostru, al tuturor în a şti toate câte se întâmplă dincolo de ochii şi urechile noastre. Un perdant pe măsură: confidenţialitatea. Greu de pus la punct un dispozitiv, fie el şi focos nuclear, apt să arunce în aer atât de rapid şi atât de convingător vasele comunicante construite în dunga anilor pentru că informaţia cu adresant precis să ajungă în siguranţă, cu celeritate, la capătul drumului. Spunea Cetăţeanul ştiut: adrisantul cunoscut! Cu alte cuvinte nu dau altcuiva telegrama care o caută pe Oana şi nici SMS-ul pornit spre Pepe vecinului de pahar. Vor ieşi la vedere imense avantaje născute în maternitatea weakileaks. În mod cert, cine trebuie va trage şi concluziile. Cu sens bifurcat: a) repede de găsit un alt sistem în stare să facă astfel încât circulaţia confidenţială - necesară - să supravieţuiască; b)semnatarii, indiferent de câtă carte ştiu, vor trebui să citească pe Caragiale, luând aminte că, fie şi rar, corespondenţa poate să cadă în mâna amicului de aproape ori de la distanţă. Şi oricum, să priceapă că până şi corespondenţa diplomatică poate fi clasificată drept una interesantă, de calitate şi, respectiv, una de prost gust (tu poţi taxa un guvern drept aschilopat, dar câtă vreme el este interlocutorul tău legal, un strop de consideraţie faţă de culorile în care îl descrii ar merita găsit). Ca şi povestea cu plânsul la Poartă: un pic de maturitate, ce Dumnezeu!

4. Înregistrez cu tristeţe entuziasmul stârnit în unele cercuri de pe la noi legat de sancţionarea bosniacilor. Explozia de bucurie vine dinspre şansa noastră de a călca falnic, fără pas, mai departe, în locul lor. Părerea mea: şi de-ar fi să ne vedem rugaţi cu duioşie, răspunsul nostru nu poate fi decât cel găsit într-un vers: Noi niciodată, noi nu!

5. Cred că ştiu de unde vine plăcerea de a-mi privi ziua de naştere sub chip de lebădă strălucind aproape, la început de aprilie. Mergeam spre liceu – Sf. Sava - şi traversam, ca de fiecare dată, Cişmigiul în viteză, întru recuperarea timpului consumat de tramvai. Era prima dată când zăream, în zona dinspre Conservator - lenevind pe oglinda lacului desenul angelic al făpturii visătoare, pufoase şi albe. Şi era ziua mea. Realizam, cred, pentru prima oară evenimentul. Şi l-am asociat ca pe un semn ţinând de mister. De atunci, în fiecare an, aştept să prindă contur în imaginaţia mea (tot mai obosită de izbituri de asteroizi ce poartă diverse nume), aştept să se ivească ea, lebăda. Lebăda albă. Un pachebot transatlantic nu mi-ar umple sufletul cu astfel de plinătate şi rotunjime. E drept, de câtăva vreme, ivirea în capul drumului a lebedei plecate la drum, printre trestii să se culce, se lasă precedată şi anunţată, cu doar câteva zile mai devreme, de profilul înnegurat, viforos al unei alte fiinţe plutitoare: o lebădă neagră. Îmi intra şi ea în casă şi rămâne cât e ziua de mare, ca apoi să se prelingă, dureros, a lacrimă. Îmi aduce aminte de ziua care m-a despărţit pentru totdeauna de mama."