x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Astăzi e ziua ta...” - Rodica Mandache

0
14 Apr 2008 - 00:00
“Astăzi e ziua ta...” - Rodica Mandache


Una dintre cele mai mari actriţe ale teatrului şi filmului românesc, Rodica Mandache, îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. La mulţi ani!

 

“Trăiesc, supravieţuiesc. Încerc să fiu vie şi-mi continuu drumul.Cum ar vorbi Rodica Mandache în cîteva fraze despre… Rodica Mandache? E o întrebare dificilă şi n-o să pot răspunde clar. E o întrebare care mă tulbură, pentru că trebuie să mă văd din faţă. Şi aş dori să mă urmăresc cu un ochi străin. Aş vrea să ştiu şi eu cum sînt de-adevăratelea. Aşa, eu mă văd într-un fel, lumea-ntr-altfel, şi discrepanţa asta mă doare de multe ori. Mai degrabă aş putea spune «cum aş vrea să fiu». Mai puţin egoista. Mai veselă. Mai tolerantă. Să nu doresc să schimb lumea în fiecare zi aşa cum vreau eu şi să înţeleg că pot greşi adesea. Fiica mea îmi spune: «Nu mă sufoca, lasă-mă să respir», să fiu mai puţtin vanitoasa, orgolioasa. Ce e sigur este că am mari depozite de iubire şi uneori nu ştiu cum să împart. E un prea mult undeva.

Iubesc teatrul, care mi-a dat tot ce e bun în viaţă, tot ce e mai bun în viaţă, tot ce e mai frumos. Necăjelile, suferinţele, invidiile şi nemulţumirile n-au acoperit niciodată marea bucurie pe care mi-a dat-o teatrul. Îmi reproşez duritatea, cabotinajul pe care îl am tot în prea mult în relaţiile cu oamenii, dedublarea pe care o am din cauza meseriei. Dar mă bucur că nu sînt superficială, că sînt sinceră, altfel n-aş iubi atît de mult teatrul. Şi poate ca m-a iubit si el şi sper să mă iubească în continuare pînă voi obosi eu şi o să-l las, adică niciodata.

Pasiunea mea pentru actorie… Cine ştie? Din stare latentă? Din copilărie? De la mama? De la tata? De la prima amintire – spectator de teatru – asta a fost la 3-4 ani –, teatrul a fost magie. În familie era tratat ca o religie. Oraşul meu natal, IAŞIUL, prin tot ce respira mă ducea spre iubire de teatru, spre profesorii mei de liceu, adevăraţi mari actori. Aşa mi-am trezit o pasiune pe care o avem cu toţii, cred. Am fost un copil fericit că merg la teatru. Şi încă şi astăzi trăiesc această fericire.

Perioada mea preferată ar fi cea pe care am numit-o RETRO, anii nebuni, anii jazz-ului şi a charleston-ului, anii Scott Fitzgerald. Moda îmi plăcea: materialele, voaluri colorate, mătăsuri grele, catifele şi organza, pălării ciudate şi teatrale, stofe moi şi mîngîietoare; coafuri nebune. A fost o perioadă care mi se potrivea. Era totul energic şi energizant.

Îmi fac mustrări pentru toate păcatele, greşelile şi ticăloşeniile care au adus nefericire celor din jur şi mai ales celor dragi. De multe ori am trădat şi am rănit, şi astea sînt coşmarurile mele de fiecare zi. Îmi mai pare rău că n-am ştiut să fiu altfel ca să pot înspina pe cei cu care am lucrat pe scenă sau am fost alături în viaţă. Eu nu semăn cu personajele mele. Dar poate că aşa a trebuit să fie. Sunt un om nedisciplinat, neriguros. Nu sunt bună în pedagogie. Egotismul meu mă face san u ma uit niciodata pe mine. Dar dragostea mea pentru teatru îmi dă filtru trebuincios şi sînt o profesoară atipica, dar buna. Îmi învăţ studenţii să iubească! Să le placă viata şi oamenii. Să-nţeleagă teatrul ca pe o magie, ca pe o pînză eterică ce se amestecă printre oameni şi «le grăieşte despre pămîntul cald şi iubitor şi că oamenii sînt copiii lui». Talent nu le dă nimeni. Cît au atîta rămîne. Încerc să-i învăţ că teatrul are putere de regenerare, că teatrul fara disciplină e ca o turmă care nu are păstor. Şi să muncească MULT, NESFÎRŞIT DE MULT, pentru că «Munca este ULEIUL din CANDELA VIEŢII».

Partenerul meu preferat, oricît timp ar trece şi cîţi parteneri voi avea, rămîne Florin Piersic. Şi asta pentru că el nu e un OM, e un semizeu şi are inima la nivelul creaţiei. Partenera preferată – au fost multe, dar, dacă trebuie să aleg, o să spun numele Marianei Mihuţ. Reuşea să mă uimească de fiecare dată şi să mă facă să fur ceva din jocul ei.

Nu am fost deloc o actriţă docilă sub bagheta regizorului. Şi proastă am fost că n-am ştiut să fiu docila, aş fi fost mai fericită. Asta a fost una din marile greşeli ale vieţii mele. Dar aproape de fiecare dată am fost îndrăgostită de regizorii cu care am lucrat, şi lucrul a fost furtuna cu tunete şi fulgerele. Acum nu mai sînt tînără, dar tot îndrăgostită sînt.

Rodica Mandache îi urează Rodicăi Mandache să fie sănătoasă şi să aibă viaţă lungă. Să se bucure de admiraţia fiicei ei, Diana, să lucreze mai departe cu Radu Afrim, să aibă bucuria muncii pe care a avut-o pînă acum. Să poată să-şi spună în continuare «Cred în tine Rodica Mandache»“

Citeşte mai multe despre:   calendar,   teatrul,   rodica,   sînt,   rodica mandache,   mandache

Serviciul de email marketing furnizat de