Astăzi e ziua ta, Temistocle Popa

Monstru sacru al muzicii uşoare româneşti, Temistocle Popa a slujit muzica ca artist instrumentist, apoi ca orchestrator şi, în sfârşit, ca autor al unor cântece inspirate. În 2011, Octavian Ursulescu a lansat cartea biografică dedicată compozitorului, Colecţia “Maeştri” - Temistocle Popa. Din păcate, cei 92 de ani pe care i-a împlinit ieri îl găsesc pe “stăpânul şlagărelor”, imobilizat la pat şi aproape fără auz.

“Tot ceea ce am compus a fost compus cu patimă şi cu întregul har pe care l-am avut”
Pasiunea sa pentru muzică vine, probabil, de la părinţi. “Mamei îi plăcea să cânte, cânta frumos. În familia noastră nu prea au fost muzicanţi. Eu am fost absorbit să învăţ muzică, mi-am legat destinul de muzică. Muzica a intrat în viaţa mea şi continuă să fie aşa până când se va întâmpla… minunea. “, ne povestea unul dintre cei mai îndrăgiţi compozitori ai “Epocii de Aur”.

Muzica uşoară este o componentă a vieţii, care menţine un echilibru între dezmăţ şi tandreţe. “Sfătuiesc pe toată lumea să sădească în sufletele copiilor dragostea pentru muzică, să le facă educaţie muzicală şi să promoveze muzica, pentru că ea este toată viaţa noastră. Cel mai frumos lucru este să oferi lumii sunete, nu zgomote, nu cântece desuete. De când ne naştem suntem cu muzica după noi. Probabil că va fi şi ea la locul ei de cinste, pentru că sunt foarte talentaţi tinerii compozitori care vin din urmă. Cu siguranţă, o dată cu trecerea timpului se vor selecta, pentru că acum sunt o droaie de oameni care caută să-şi facă din asta o meserie, dar nu toată lumea are chemare pentru arta muzicii. Sunt sigur că va exista permanent o pagină bună despre muzica uşoară, ce va fi semnată de aceşti copii care încearcă… unii cu mare succes, alţii care abia răzbesc. În orice caz, sunt copii plini de talent.”, spunea maestrul.

Întotdeauna a crezut în meseria sa. “Nu este important ceea ce credem noi despre noi, ci ce cred alţii despre noi. Tot ce am scris am avut bucuria să placă. Am avut şi interpreţi nemaipomenit de buni. Una dintre aprecierile publicului pe care nu o pot uita a fost atunci când s-a prăpădit Luigi Ionescu, cântăreţul lalelelor. La cimitir i-au cântat femeile piesa «Lalele, lalele». A fost un moment îngrozitor de puternic în viaţa mea.”

I-ar fi drag ca oamenii să privească asupra carierei sale cu plăcere, “pentru că tot ce-am făcut e făcut cu multă pasiune. Tot ceea ce am compus a fost compus cu patimă şi cu întregul har pe care l-am avut.”