Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
www.chilian.ro
"Mi-am trait viata ca un dement, fara plasa de siguranta si fara menajamente...'
"M-am intrebat la un moment dat daca sa ma bucur sau sa ma intristez pentru ca respir in anii astia. Fireste ca, la nivel mental, e o bucurie, prea sunt demente vremurile doar ca se intersecteaza cu trairile din real... Aici e mai dificil.... Ce sa spun? Le trec ca un om viu, uneori mai scap darlogii si o iau razna pentru ca trebuie sa decomprim cumva, insa, mai intotdeauna am noroc ca in momentele astea sa fie langa mine oameni, prieteni dragi. Faptul ca pot fi atat de imbecil cateodata si atat de dobitoc ca nu poti crede ca-s eu daca raportezi la muzica mea idioteniile pe care le fac, tocmai astea ma tin pe o linie de relativa plutire, de aproapele meu echilibru. Nu pot fi un om «normal>, n-am cum sa fiu normal si sa fac muzica pe care o fac. Cine se asteapta de la mine sa fiu un cetatean exemplu e un tampit si se insala grav.
Cei care citesc aceste randuri trebuie sa stie ca am trisat tot timpul. Ca eram foarte aproape de Cernobal atunci cand a avut loc dezastrul ala nuclear, la Firiza, mai sus putin de Baia Mare si niciodata nu am crezut ca o sa ajung sa traiesc atat de mult, asta este unul dintre motivele pentru care o iau razna cand aud despre copii de doi sau trei ani cu forme de cancer desi stiu... cesiul... perioada de injumatatire... Tot nu mi se pare drept. Am avut un accident in adolescenta in care am avut un episod de moarte clinica si n-am murit... pentru ca o voce din lumina aceea, din tunel, mi-a spus ca nu este momentul sa ajung acolo, pentru ca mai am foarte multe de facut aici - motiv pentru care mi-am trait viata ca un dement, fara plasa de siguranta si fara menajamente. Tot timpul aveam sentimentul ca mie nu mi se poate intampla nimic rau si ma simt protejat cumva... Se mai intampla sa am cate un vis care se tot implineste, stii?! Nu este nimic glorios in asta ci numai egoism cinic. Frica aceea adevarata de ochii din oglinda si de propria mea judecata. Faptul ca stiu m-a facut mereu sa nu pot sa ma insel, nu m-a lasat. De aici «curajul> meu nebun de a trai decent in raport cu ochii din oglinda, dintr-o inselaciune, dintr-un trisat.
Viata de artist in Romania zilelor noastre? Zau ca nu stiu. Sunt atat de amestecate realitatile aici ca o iei razna. Daca ma gandesc la «colegi> e un business relativ ok - viata usoara, femei, bautura..., daca ma gandesc la artisti - care sunt ingrozitor de putini - este si o vina a lor pentru ca nu reusesc sa gaseasca o cale prin care sa ne faca cunoscuta arta lor de care avem atata nevoie, desi intr-o lume normala asta ar fi treaba altcuiva, a socialului... Cred ca la noi arta nu mai inseamna altceva decat o inima tinuta in maini in fata lumii care trece grabita si prea nepasatoare pe langa, avand mare grija ca nu cumva sa fie atinsa de inima asta. Inca mai au decenta de a nu o calca in picioare. Artistul roman este privit aici, la noi, asa cum priveau demult oamenii un urs cu lat in nas, trecand pe strazi printre ei, cu teama, cu respect, cu bucurie sau cu o imensa curiozitate. Niciodata cu dorinta de-al elibera si de a fi liber asemenea lui sau de a-i respecta puterea.
Cat datorez acestei tari si acestui popor? Daca ma gandesc la propriu - nimic. Daca insa judec cu mintea mea ii datorez totul. Nu pot respira in alta limba, alta decat limba romana. Tot ce tine de spiritualitatea acestui neam prea tare hulita si batjocorita m-a facut sa fiu «A fi>.
Stiu ca era 21 Decembrie si ca eram alaturi de Vali Sterian, la Sala Palatului. O femeie cobora cu o paine ii maini, strigand: «Paine pentru Timisoara!>. Am facut pasul in strada, alaturi de ea. Nu stiu ce am judecat eu cu mintea mea de 20 de ani, dar stiu ca am judecat si ca mi-am asumat pasul acela cu toate consecintele lui. Si acum cred ca la origine a fost vorba numai despre egoism in gestul meu. Cunosteam implicatiile, vedeam randurile de soldati cu armele indreptate spre noi si mai vedeam si camerele care filmau totul din spatele lor. Nu mi-a pasat de nimeni si nimic in afara de gandul ca nu ma mai pot privi in oglinda daca nu fac pasul acela dupa ce privirile mi s-au intersectat cu cele ale femeii care striga frangand painea in maini. O alta zi in fata Televiziunii, tot Decembrie 1989. Am auzit o rafala de arma automata grea, precum cea de TAB, si un baiat de varsta mea a cazut secerat chiar de langa umarul meu. Atunci s-a intamplat. Am fugit ingrozit, rupand pamantul, catre Piata Dorobanti. Nu mi-a mai pasat de nimic, nu mai eram rational, nu mai judecam. Frica, groaza si fuga de acolo, atat! Nu eram nimic. Un animal dominat de o frica inspaimantatoare. Nu-mi mai asumam nimic, nu mai rationam. Numai frica ma stapanea, atat. Tot timpul cat am fugit am stiut ca trebuie sa-l iau si pe el de acolo, dar nu ma puteam opri din alergat. Cu numai o clipa inainte vorbeam amandoi. Nu am fost in stare sa ma opresc si ma mai amageam la gandul ca oricum era mort si ca nu mai puteam sa-l ajut in nici un fel. 50, 100 de metri, atat am alergat sa ma pun la adapost. Am inceput sa rog oamenii sa mearga cu mine inapoi pentru a lua copilul acela de acolo. M-am intors si, ajutat de doi oameni, am luat acel trup de langa gardul Televiziunii, rugand pe cineva cu o Dacie papuc acoperita sa-l duca la spital. Un baiat inalt si slab m-a intrebat ce s-a intamplat. L-am privit si dintr-o data mi-au revenit in minte toate amanuntele zilelor trecute de pe 21. I-am spus ca totul e o farsa, un aranjament, ca nimic nu-i adevarat si ca plec acasa pentru ca eram foarte obosit Mai tarziu, pe 17 ianuarie, am scris un cantec, «Atac la persoana>, si a intrat pe decalog la a doua porunca.
E un inteles in toate, fara indoiala. E un rost, undeva, in respiratia mea de acum aici. In alta nastere, ca tara vorbesc, nu existam. Despre destin... inca se trece, inca se zideste, inca se naste, zic eu.
Am deja cam toate premiile, de la cadoul pe cere mi-l face viata in fiecare clipa din care am decis sa fac muzica, la cele trei mai realizari ale mele pe care numai de curand le-am constientizat si anume: 1. Exista un atelier - sper sa existe inca - unde copii din puscaria de chirpici de la Tichilesti invata sa faca termopane ca sa nu se mai intoarca acolo. 2 - Este o fetita de trei ani, Ioana care si datorita unui infim aport al meu, la ideea unui om tare drag, Mihai Margineanu - are acum si a doua manuta si 3. - Un chirurg de inimi de copii din Boston are ca ton de apel pe telefon «Zece>. Fetita pe care a operat-o in singura lui zi libera, dupa doi ani si jumatate, de un Craciun, este acum bine. Tatal ei mi-a spus asta saptamana trecuta si m-am bucurat tare mult. Sunt bucurii tare sincere intr-un ocean de tristeti si de prea multe cazuri si prea grave, prea fara speranta. Am spus asta atunci unei prietene si m-a acuzat ca-s prea trist... e un alt cuvant spus de ea, dar nu-mi vine acum.
Nu cred ca noi, ca neam avem apenticele recunostintei sau al memoriei, legat de o valoare a noastra, asa ca, cu atat mai putin nu cred ca ar avea de ce si pentru ce sa-si aminteasca cineva despre mine. Poate doar - ca exercitiu de vanitate - sa stie ca sunt singurul om care a pus pe muzica cele zece porunci.... altfel nu. Lucruri interzise nu exista ca doar n-am muncit atat pentru a crea controversatul personaj numit Chilian. Sunt mai mult decat asumat cu toate... Am luat tot nefirescul dintr-o societate romaneasca profund bolnava, mi l-am insusit si m-am folosit de valentele lui demente pentru a inventa personajul controversat Chilian, personaj care a adus in cele din urma muzica mea aici, in lumea reala. Imi asum tot ce am facut, asa cum imi asum si consecintele actiunilor mele! Ce este cu adevarat important pentru mine nu prea are legatura cu ceea ce valorizeaza ceilalti. Asta e farmecul «controversei> - tine vie intrebarea.
E o apetenta ce frizeaza cretinismul performant al media din Romania, in ceea ce priveste disparitia artistilor care nici macar nu au existat pentru ei atata vreme cat au trait. Desi este evident ca eu sunt deja nemuritor... Daca idiotii astia din media vor face circ atunci cand voi pleca, le promit ca ma intorc si ii bantui cat vor mai avea de trait, si pe ei si pe neamurile lor. Cu mine se vor culca, cu mine se vor trezi si vor sta la masa. De nu le scot peri albi lor si neamurilor lor pana la a saptea spita, sa vedeti voi! De nu-i fac sa se roage sa vina langa mine decat sa mai traiasca o zi asa cu mine pe capul lor!
Am raspuns intotdeauna in interviuri, mai ales la intrebarile care nu mi-au fost puse vreodata.
«Hai priveste in jur/sigur exista ceva curat ceva nepatat de cuvinte si
gesturi fara contur...>'
Astazi, de ziua sa, Florin Chilian va participa alaturi de Mihai Margineanu si Razvan Simion la o intalnire, in cadrul proiectului international - "Mandri de clasa noastra, de scoala noastra, de tara noastra, noi am inceput sa construim!', initiat si coordonat de Andrei Badin, la Liceul Cervantes http://www.starttobuild.org/evenimente.html
si la Club Princess, unde va canta pentru un eveniment caritabil. Toti banii stansi de la intrare vor merge la fundatia Metropolis, fundatie de care sarbatoritul noastru este foarte apropiat. Aceasta are un orfelinat particular, de 16 ani, unde au grija cam de 114 copii, unii in centru, altii in familii - www.princessclub.ro
www.fundatiametropolis.ro
