Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cea mai mare parte din părinţi îşi dau seama de responsabilitatea naşterii unui copil. Ce să spunem atunci de responsabilitatea animalelor?
Realitatea ilustrată, 26 mai 1933
Cea mai mare parte din părinţi îşi dau seama de responsabilitatea naşterii unui copil. Ce să spunem atunci de responsabilitatea animalelor?
În lumea animalelor, numai mama are sarcina de a-şi hrăni puii, tatăl nepurtîndu-le nici un interes, sfîşiindu-i uneori, din inconştienţă. La anumite animale, dragostea maternă este extrem de desvoltată. Nici naturaliştii nu şi-au putut explica dece la alte animale lipseşte cu desăvîrşire.
Cu toate că puiul de om e considerat la naştere incapabil de a se apăra, totuşi este mai bine înzestrat ca puiul cangurului. Animalul acesta micuţ – după părerea naturaliştilor, fiind născut înainte de vreme – este atît de slab, încît mama sa îl vîră imediat în buzunarul abdominal, unde este apărat de orice pericol, timp de mai multe săptămîni, pînă cînd poate să se sbengue în jurul ei. În timpul copilăriei micului cangur, mama sa îl fereşte mai ales de cîinii sălbateci, cari pustiesc regiunile Australiei.
Primul ei gînd este pentru copil şi se simte neliniştită cînd îl ştie expus celui mai mic pericol. Cum simte vreun cîine sălbatec, mama-cangur îşi înhaţă puiul, îl bagă în buzunar şi fuge cu el pînă iese din raza periculoasă.
Purtarea mamei-cangur ne uimeşte. În locul ei alte animale luptă pînă la moarte, decît să-şi lase puii pradă duşmanilor. Unii biologi ne spun despre canguri ca şi despre cea mai mare parte din marsupiale că sînt animale degenerate, datînd de cinci-şase milioane de ani.
Citește pe Antena3.ro
Oposum-ul american face şi el parte din familia marsupialelor, dar pare mai evoluat decît cangurul. Multe femele din această specie au buzunare abdominale, pentru mai mulţi pui. Cînd aceştia cresc, nemaiavînd loc în acel spaţiu strîmt, se urcă în spatele mamei lor, unde se simt foarte bine.
O relaţie specială există şi între pinguini, din cari se cunosc treizecei de specii diferite.
Mulţi dintre ei îşi iau cuibul sub pămînt, unde pot trăi la adăpost de pericole. Alţii îşi fac cuiburile în aer liber, scongul fiindu-le duşmanul de căpetenie. Cînd unul din ei se apropie de vreun cuib de pinguin, pentru a fura nouii-născuţi a căror carne le place foarte mult, părinţii lor, care trebue să fie fatalişti, îi privesc fără a face cea mai mică intervenţie.
Cum pinguinii se numără cu milioanele, ne putem închipui ce măceluri se întîmplă prin cuiburile lor, unde se pot vedea mormane de cadavre de ale puilor lor.
Nu ne putem explica nepăsarea mamei-pinguin, faţă de puii săi, fiindcă este destul de puternică, pentru a se opune scongului, care este mult mai slab decît ea.
Doamna bîtlan este o mamă minunată, care îşi îngrijeşte puii cu multă atenţie, stînd ceasuri întregi pentru a le aduna peştele ce le serveşte drept hrană.
Femela focă îşi îngrijeşte singură puii. Focele duc aproape aceeaşi viaţă ca şi strămoşii noştri din caverne. Toate femelele sînt proprietatea exclusivă a celui mai mare şi mai puternic. Ceilalţi bărbaţi trăesc în două grupe; una cuprinde descălaţii, neputincioşii şi bătrîni, iar cealaltă pe cei tineri.
Urangutanul femelă este o foarte interesantă mamă. După cum ne dăm seama de specimenele din captivitate sau chiar din junglă, urangutanii sînt şi ei monogami, semănînd oamenilor prin felul cum îngrijesc de puii lor. Tatăl urangutan îşi păzeşte uneori puiul, pe cînd mama, care se teme de lipsa lui de atenţie, îl înlocueşte imediat.
Nostalgia munţilor
“Alţi oameni caută în natură absolutul, ei cred că dacă eşti mai aproape de soare, eşti mai aproape şi de adevăr... Interesant de remarcat e că în conştiinţa multor oameni sentimentul naturii se asociază aproape mecanic cu obsesia călătoriei, evadării, ca şi cum natura ar fi un drum, un ţel şi nu o realitate imediată... De aceea există poate nostalgia munţilor îndepărtaţi, şi de aceea nu se opresc ei în faţa florilor din preajma lor. Natura nu e un muzeu care poate fi vizitat ca turist, natura suntem chiar noi...Ca să înţelegem copacii, trebuie să coborîm în adîncul nostru.”
