x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Realitatea ilustrată, 6 aprilie 1933 - Ţiganii lăutari au un Conservator

0
13 Apr 2008 - 00:00
Realitatea ilustrată, 6 aprilie 1933 - Ţiganii lăutari au un Conservator


Aţi auzit de conservatorul ţiganilor lăutari? Este într’adevăr o revelaţie, pe care o prezentăm în cele ce urmează.

Aţi auzit de conservatorul ţiganilor lăutari? Este într’adevăr o revelaţie, pe care o prezentăm în cele ce urmează.

 

 

“Seara tîrziu, întîmplarea te-a aruncat într’unul din restaurantele modeste ale Capitalei. Îţi sorbi liniştit cafeaua şi prin fumul de ţigară întruchipezi calde imagini de vis. Un bărbat cu chipul bronzat şi vioara sub braţ ţi-a răsărit la cîţiva paşi. Se înclină. Pauza care urmează o socoteşte drept încuviinţare şi arcuşul începe să alunece pe coarde lin, unduios, melancolic, îngăimînd o poveste de iubire care nu mai poate reînvia decît pe note. Astfel trece cîntăreţul pribeag dela masă la masă şi oamenii dornici încă de duioşie ascultă cu o frîntură de religiozitate cîntecul de dragoste.

 

 

Rasa care poartă beţia melodiei în sînge nu vrea să piară şi s-a aşezat la muncă. Fiii lăutarilor au astăzi un conservator al lor. Copiii şi tineretul au început să înveţe notele sub conducerea unui profesor, şi în ochii lor negri ca smoala citeşti pasiunea ţelului urmărit cu înfierbîntare.

 

 

Am pornit nu fără curiozitate să vizitez şcoala răsărită ca din pămînt, fără fonduri, fără subvenţii, fără local propriu, cu singura bază de statornicie: sufletul pus la înfăptuirea ideii.

 

 

O încrucişare de drumuri cu numirea La pompă pe Dudeşti. Lîngă farmacia din colţ este o mică cafenea – locul de reunine a lăutarilor de pe Dudeşti. Am intrat înăuntru. Ochii negri plini de pătrundere m’au privit nu fără oarecare curiozitate. La mijloc o masă mare de biliard. Tachiştii şi-au oprit o clipă jocul. Le-am cerut lămuriri despre şcoală. Cineva schiţează un gest spre o încăpere de deasupra tavanului. O femeie grasă cu basma galbenă şi gîtul împodobit cu salbă mă conduce acolo. E cucoana Siţa, stăpîna localului. Cum ieşim în tindă ne isbeşte zdrăngănitul arcuşurilor pe coarde. O linişte profundă însă îşi face loc cum păşim pragul umilei încăperi, fără altă mobilă decît tabla, scaunele şi suporturile notelor. Profesorul încearcă să-mi releve pe cel mai bun elev. După cum băiatul ţine arcuşul simţi pe artistul din el. Instrumentul geme, suspină, înalţă un imn al liniştei şi notele se pierd pe nesimţite spre zări depărtate. Cum a luat fiinţă Junimea Muzicală?, întreb pe dascăl. Un muzicant de-al nostru, Nenea Fănică Niculescu, absolvent al Conservatorului, văzînd halul nenorocit în care trăiesc lăutarii de pe Dudeşti, s’a gîndit să le vină în ajutor atît pe tărîm cultural, cît şi pentru ajutor la înmormîntare, punînd bazele unei societăţi.

 

Din cei de faţă fiecare a contribuit cu cît a putut şi chiar în aceeaşi seară ne-am prezentat bărbatului cucoanei Siţa cu suma de 72 lei, ce reprezenta primul fond. Imediat am plănuit înfiinţarea unei şcoli de muzică, unde toţi fiii de lăutari să înveţe note, alăturînd şi o secţie pentru tineret şi lăutari mai în vîrstă pentru perfecţionarea diferitelor bucăţi muzicale. Fondul Junimei Muzicale a prosperat, şi de la 72 de lei – cum am pornit la drum – a ajuns în 1932 la suma de 49.567. Preşedinte de onoare l-am proclamat pe d. Alfred Paximade, în urma ajutorului ce ni l-a adus.

Poate că dascălul ar mai fi urmat cu destăinuirile dacă pe la uşă nu s-ar fi ivit fel de fel de chipuri curioase.

Dacă scriţi ceva despre noi… mi s-a adresat unul la plecare – să nu exageraţi mizeria. Aţi servi atunci pe cei cari venind să ne angajeze ne aruncă în nas că murim de foame şi nu ne vindem munca pe preţurile de nimic, pe care ni le oferă.”
Citeşte mai multe despre:   calendarul vremurilor

Serviciul de email marketing furnizat de