Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Daca Ziua Crucii in calendarul popular al romanilor este cunoscuta si ca Zi a Sarpelui, sa incercam sa vedem ce reprezinta el si de ce, in fiecare an, este cel care inchide si deschide pamantul.
In vechime, anul era impartit in doua anotimpuri: vara, cu incepere de Alexii (17 martie) si iarna, de Ziua Crucii (14 septembrie). Situate in preajma echinoctiilor de primavara si toamna, ambele sarbatori stau sub semnul sarpelui, care, prin intrarea si iesirea din hibernare, marcheaza pragurile dintre cele doua mari anotimpuri. In cele doua Zile ale Sarpelui, taranii nu-i pronunta numele. Ii spun Domn, Curea, Cel care se Taraste, cu credinta ca in acest fel vor fi potejati de el tot anul. Daca cineva, spunandu-i pe nume, il invoca fara sa vrea, trebuie sa rosteasca urmatorul descantec: "Meletica,/Peletica,/Pog conopago/Cara gana carga/Cararata pune./Cruce-n cer,/Cruce pe cer,/Cruce pe pamant;/Veninul sarpelui/ Sa fie infrant" (I. Aurel Candrea – Folclorul medical roman comparat). Interdictiei de rostire a numelui i se adauga si altele, la fel de severe. Daca vrei sa fii ferit de sarpe, nu trebuie sa atingi nici un obiect a carui forma aminteste de a sa si nu ai voie sa tai lemne.
Se povesteste ca de Ziua Sarpelui florile plang, pentru ca le-a venit timpul sa se usuce si sa moara, iar cele ce vor inflori dupa aceasta data vor fi otravitoare, flori necurate, ale mortilor. De aceea, babele spun ca este ultima data cand se mai pot strange plante de leac, bozul, micsunelele, matraguna, navalnicul, menta creata, cimbrul… Puteri miraculoase se spune ca ar capata si unele fructe culese atunci, printre care nucile si prunele.
Dar sa vedem de ce aceasta zi prag este "a Sarpelui". Datorita faptului ca isi schimba pielea, sarpele este considerat, in mitologia mai multor popoare, simbolul renasterii ciclice a naturii, a vietii care se reinnoieste perpetuu. Imaginea sarpelui inghitindu-si coada este una dintre cele mai cunoscute metafore plastice a ciclicitatii lucrurilor si a lumii, a vesnicei reintoarceri, forma sa circulara, care se autoabsoarbe, fiind asociata cu universul. In folclorul nostru, aceasta zeitate preistorica penduleaza intre ipostaza de Sarpe antropofag, prezent in blestemele de mama, colindele si baladele fantastice ("Sub poala de codru verde/ ce para de foc se vede?/ Dar nu-i para focului,/ ca-s ochiutii sarpelui./ Sade-n drum incolacit/ si mananca un voinic…") si cea a sarpelui ocrotitor, investit cu puterea mitica a animalelor considerate totem: Sarpele Casei. ("Serpe este la toata casa; unde este serpe, e noroc la casa, merge bine si nici un rau, nici un farmec nu se apropie. Dar sa fereasca Dumnezeu sa-l omori, ca indata moare unul dintre gospodari. Acela se cheama Serpe de Casa. S-au vazut astfel de serpi band lapte din strachina, de-a valma cu copiii. Copiii ii dadeau cu lingura peste cap, plangand ca le mananca laptele, dar serpele manca inainte, nu se supara". (E. Niculita-Voronca)
Credinta in aceasta entitate protectoare a familiei, numita si Ceasul Casei (stravechi simbol al timpului), Stima Casei sau Sarpele Strajer, este un relict al unei reprezentari stravechi, de dinaintea cristalizarii mitului biblic potrivit caruia sarpele este intruchiparea raului, a demonului generator al pacatului primordial. Se spune ca fiecare casa are sarpele ei, un singur sarpe, dar ca acesta are atatia pui cate suflete are familia. Sarpele casei sta sub prag si aduce noroc, belsug, indeparteaza vrajile si farmecele. Daca il omori, moare cineva din neam, iar daca il superi, pleaca si ramane casa pustie.
Animal sacru si simbol arhetipal in mai toate religiile arhaice ale lumii, sarpele este relationat cu adancul pamantului, cu imparatia mortilor, fiind considerat purtatorul spiritului stramosilor. Astfel, "sarpele casei" devine un fel de "lar domesticus" al vechilor romani. Si nu e putin lucru ca inca mai putem vedea prin satele noastre case batranesti in care Sarpele Casei apare sculptat pe stalpii pridvorului, gravat pe tocul usii ori incolacit pe crucea celui mai batran din neam, spre a-i calauzi sufletul spre lumea de dincolo…
