Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu doar zece mii de suflete, armata Moldovei pare a fi o jucărie in măinile inamicilor. Şi are destui. Pentru mulţi de aici, chiar Romănia poate avea un astfel de statut. Cu toate acestea, principalul atu al Moldovei in conflicte il reprezintă foştii combatanţi din Afganistan. Au fost buni in Transnistria, sunt variantă pentru orice!
Cu doar zece mii de suflete, armata Moldovei pare a fi o jucărie in măinile inamicilor. Şi are destui. Pentru mulţi de aici, chiar Romănia poate avea un astfel de statut. Cu toate acestea, principalul atu al Moldovei in conflicte il reprezintă foştii combatanţi din Afganistan. Au fost buni in Transnistria, sunt variantă pentru orice!
Plecăm spre localitatea Ştefan Vodă animaţi de ideea că traseul va fi unul scurt, care ne va scuti de gradele Celsius de afară. Ne inşelăm. Chiar şi cu Vitalie, colegul din Chişinău, la volan, tot nu ştim unde se află această "ţintă" cu nume celebru. Parcurgem peste o sută de kilometri plini de plombe turnate anapoda peste vechiul asfalt şi oprim la o cărciumă, lăngă două blocuri. Voiam să bem apă plată, una locală şi sărată... Ne aflăm la doar 10 kilometri de punctul de frontieră cu Ucraina, Vama Tudora.
AFGANUâ. Din informaţiile culese incă din Bucureşti aveam idee că in această localitate cu 18.000 de suflete avem doi soldaţi luptători in Afganistan dispuşi să ne povestească din grozăviile războiului de acolo, dar şi din cele mult mai dure din Transnistria. Ne considerăm nişte jurnalişti destul de norocoşi in teren. De data aceasta constatăm că drumul bătut pănă aici pare a fi făcut degeaba. Ceapchii Nichifor Mihailovici nu poate fi fixat pe harta cu subiecţi, iar Nicolai Barbei nu se află in localitate. Informaţia o aflăm, evident, in buza crăşmei, loc in care se adună tot cetăţeanul onorabil din Ştefan Vodă pentru a pune ţara la cale. "Nichifor nu ştiu cine e. Dar Niculai e... vă referiţi la Afganuâ?" - ne intămpină sec, cu informaţia negativă, un domn de circa 40 de primăveri. Păcat, Nicolai avea o poveste interesantă. Dacă mulţi au plecat in Afganistan şi nu s-au mai intors, la el povestea e invers. A plecat, s-a intors şi şi-a găsit mama ingropată. O omorăseră ţiganii! Acum, personajul nostru se află la muncă in Odessa.
Citește pe Antena3.ro
CAMARADUL. Ne dăm la vorbă cu Anatol, personajul care ne-a făcut sumara notă informativă. Aflăm că a fost coleg cu Barbei in acel război. Că alături de ei in anii â80 din acea localitate au mai luptat alţi 145 de tineri in deşert. Pentru "Mama Rusia", pentru demnitatea naţională, pentru respectul semenilor de acasă. Şi pentru căteva facilităţi. "Păi eu m-am dus la luptă la 18 ani, in 1980. Pe vremea aia, dacă nu făceai armata, nici fetele nu se uitau la tine. Cănd eram mic mă uitam la televizor şi imi spuneam că nu am să merg niciodată pe front. Pănă la urmă am fost pe două... Totuşi, nu regret. Mă refer la Faizabad. De aici am plecat 145. Cinci au rămas ingropaţi acolo", spune Anatol. Ii propunem un dialog pe această temă. Devine reticent. Speriat. Precum un soldat care vrea să se retragă in tranşee, dar care se vede rămas in spatele liniei de apărare. Pănă la urmă acceptă. Aduce şi poze. Are regrete: "Păcat că nu ne-aţi prins pe mai mulţi aici. Aveaţi ce scrie. Eu ce să spun, singur...".
Intrebăm pentru ce scop a luptat acolo, in afară de orgoliul tinereţii. Ne răspunde franc: "Crezi că am ştiut unde mă duc? Dumitale iţi spun drept. Pe noi ne-au luat la armă, ne-au urcat in pasăre şi ne-au ridicat pănă in Turkmenia, in carantină. După două luni de antrenament ne-au urcat iarăşi şi ne-au dus in Afgan, la Faizabad. Aş vrea să mai ajung acolo... Ne-au spus aşa: «Dacă nu intră armata rusă acolo, intră americanii». Atunci socoteam că e drept. Acum nu mai cred pe nimeni. Pentru asta am luptat". Ziua era calmă, şi-a făcut chiar prieteni acolo. Noaptea incepea demenţa. "Impuşcam unul, apărea altul." Frică i-a fost doar cănd se apropia termenul de plecare acasă. Primul inamic impuşcat nu i-a lăsat nici un sentiment. Lupta pentru viaţă. Se ruga să nu pice prizonier. "Aveam un prieten din Olăneşti, Timotin il chema. L-au prins. L-au uns cu lut, l-au lăsat la soare şi apoi l-au legat de doi cai. L-au rupt pe din două", işi aminteşte veteranul in faţa unei halbe cu bere.
AMĂGIRI. A plecat la oaste şi pentru altceva. "Pentru că atunci se uita conducerea la tine cu respect. Aveam facilităţi. Primeam o casă, o slujbă. Amuş nu iţi dă nimeni nimic. Ne dă Voronin să bem. Mult, că dâaia pun peste tot reclame la spirtoase. Să bem şi să uităm de sărăcia asta... Ne intreabă, dacă cerem ceva, aşa: «Cine te-a trimis mă acolo?»" A fost mecanic de tanc in Afgan. Acasă a lucrat la staţia de epurare a apei. Puţin. A plecat in Rusia să căştige ceva. Are familie. Se măndreşte cu ficioruâ, care tocmai a terminat facultatea, şi se roagă ca nimeni să nu mai ajungă la oaste. Este supărat. Apa curentă e căte două ore pe zi, pensia de veteran e de 45 de lei moldoveneşti. Vrea şi un monument. Unul al eroilor din Afgan şi Transnistria. "Daâ cu ce să il fac? Administraţia ne ignoră, afaceriştii ne consideră cerşetori. Eu mă ştiu patriot. Şi voiam doar 20.000 de dolari să fac piatra asta in centru. Credeţi că ne puteţi ajuta din Romănia?" Oraşul e pustiu. Durerea e mare. "Lumea fuge la muncă. Familiile se destramă. Copiii ajung pe drumuri. Of, Doamne!"
Despre Transnistria spune atăt: "Acolo ne-au minţit. Ai noştri. Că cu duşmanul eram prieteni uneori. Mai beam şi bere. Şi ne spuneam aşa: «Mă, daâ de ce să nu se impuşte şeful nostru cu Smirnov al lor? Că noi suntem prieteni!». Da, ne-au minţit că ne trimit in zonă fără conflict. Şi ne-au abandonat la Valea Verde. Mihai Sărghii, camaradul din Afgan, putrezeşte acolo. Sunt supărat pe ei, că ne-au minţit." Despre Transnistria nu vrea să vorbească mai mult. Ne mai spune că in fiecare dimineaţă se bucură că a mai trăit o zi şi că este convins că lucrurile vor degenera din nou.
Amintiri din Faizabah
Punem pixul jos. Camera de luat vederi se opreşte şi ea. Mai cerem o bere. Omul se oferă să facă cinste. Că are oaspeţi din Europa, că are şi el ceva bănuţi de la serviciul din Rusia. Limba se dezleagă. Apar şi aducerile aminte. Cele adevărate. Fără sloganuri comuniste. Ne arată pozele. Intr-una stă lăngă nişte cămile. "Era super să mergem pe lăngă ei. Erau urmaţi de şiruri de oi. Mai furam şi noi căte o oaie. Aveam cărniţi să măncăm." Recunoaşte că in armata rusă era foamete mare. "Ţin minte căt voi trăi că zece zile nu m-am căcat şi nu m-am pişat. Zece zile am măncat căte o conservă de peşte pe zi. Nici dâalea nu mai aveam. De atunci nu mai mănănc peşte!". In afară de cămile urmăreau broaştele ţestoase. Să le găsească cuibul, să le fure ouăle şi să le prăjească pe pietre. Le socoteau nu gustoase, ci hrănitoare. Zămbeşte amar. "Mai furam cai. Cred că un cal l-am măncat doar eu!". Acasă s-a readaptat greu. Era oarecum sălbăticit. Un an nu a putut să bea apă curată. "Eu beam apă din părău. Toţi beam. In cana de ceai, jumătate era măl. Măncarea era plină de nisip. Scărţăia straşnic intre dinţi." Se uită iar la noi cu neincredere. Mai intreabă o dată: "Sunteţi siguri că e bine să apară astea la ziar?".
