Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă s-ar lua după răspunsul trimis de ministrul Muncii, Ioan-Nelu Botiş, Parlamentului European, părinţii copiilor cu dizabilităţi şi autorităţile responsabile de soarta persoanelor cu handicap ar da buzna din toate colţurile Uniunii Europene în România, pentru a lua lecţii de toleranţă şi de protecţie socială. Legi, măsuri, programe, bani, toate îşi dau mâna pentru a se pune în slujba celor aflaţi în nevoie. Numai că în spatele cuvintelor frumoase, a citatelor din convenţiile internaţionale la care România e parte, a drepturilor consfinţite prin Constituţie şi a ultimei legi ce apără drepturile autiştilor, 151/2010, statul român nu ajută cu mai nimic aceşti copii. Iar gestul extrem al unui părinte de copil autist, Adrian Sobaru, care s-a aruncat în decembrie anul trecut de la balconul Parlamentului României, a reprezentat pentru ministrul Botiş o glumă de Crăciun.
În octombrie anul trecut, mama unui băieţel autist din Iaşi a trimis o petiţie Parlamentului European. Impresionaţi de povestea femeii, aceştia au chemat-o la Buxelles pentru a-şi susţine cauza în faţa Comisiei de Petiţii. În urma expunerii pertinente şi emoţionante, comisia a deschis o petiţie şi a trimis solicitare Ministerului Muncii să răspundă la cele semnalate. Şi, deşi ministerul susţinea că a trimis răspuns încă din decembrie anul trecut, la secretariatul Comisiei pentru Petiţii el a ajuns şi a fost înregistrat, în format electronic, abia la sfârşitul lunii trecute.
Nu întârzierea ar fi problema, ci modul în care Ministerul Muncii cosmetizează, pentru parlamentarii europeni, situaţia persoanelor cu handicap din România. Conform răspunsului ajuns la Bruxelles, ţara noastră are cele mai prietenoase şi mai generoase legi pentru persoanele cu handicap. "În vederea transpunerii în fapt a prevederilor constituţionale, au fost elaborate şi puse în aplicare actele normative care prevăd acordarea efectivă a drepturilor şi prestaţiilor sociale care să facă posibilă integrarea persoanelor cu handicap." Urmează expunerea strategiei naţionale în acest sens, pe perioada 2006-2013, strategie care are drept moto: "Şanse egale pentru persoanele cu handicap – către o societate fără discriminări". Amendamentul pe care orice părinte de copil autist, de exemplu, îl aduce vorbelor frumoase izvorâte de la minister este că tocmai această instituţie, alături de alte ministere, e printre primele care discriminează persoanele cu handicap în România. "Atât timp cât în şcoli nu există cadre didactice pregătite să lucreze cu aceşti copii, de exemplu, sau există şanse minime pentru un adult cu autism de a accede pe piaţa muncii, nu e restul doar vorbe?", întreabă retoric Carmen Gherca, femeia care a ajuns până la Bruxelles pentru a face auzită vocea fiului ei autist.
Eugen Châlniceanu are un băiat de 6 ani jumătate, autist. Recunoaşte că prezentarea ministrului poate fi impresionantă pentru un străin care nu ştie cum se aplică legile în România. "Să vă dau un exemplu. Copiii cu handicap au dreptul, la noi, la o persoană de sprijin la şcoală. Aşa-numita «umbră». Nu poţi face aşa ceva în şcolile din România, am încercat, dar nu te primeşte nimeni. Iar când băiatul meu va avea peste 18 ani, nu ştiu ce-o să facem: nu sunt centre, nu există comunităţi unde ei pot învăţa să fie autonomi. Singura mea linişte, ca părinte, e că, după ce eu şi mama lui nu vom mai fi, fraţii lui Damian vor avea grijă de el", spune Châlniceanu.
Scrisoarea Ministerului Muncii continuă cu alte realizări. Legea 448/2006, cea care protejează şi promovează drepturile persoanelor cu handicap, a fost modificată, conform ministrului, astfel: "Persoanele cu handicap beneficiază de asistenţă medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât cu tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate...". Părinţii copiilor cu autism ştiu foarte bine ce înseamnă acest lucru. Medicamentele îi ajută foarte puţin pe cei cu astfel de tulburări, panaceul dat de doctori fiind Rispolept, un medicament ale cărui efecte n-au fost cercetate la copii. Iar pentru terapiile comportamentale, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate fac tot posibilul, chiar în acest moment, să împiedice decontarea lor. Decontarea terapiei e prevăzută în Legea 151/2010, dar a fost ştearsă din proiectul normelor de aplicare a legii.
Mai departe, pe lista în care ministrul Botiş se laudă la Parlamentul European sunt enumerate şi gratuităţile din transport, în condiţiile în care pentru multe persoane cu handicap fizic, de exemplu, a ieşi din casă e o aventură, în absenţa unor rampe de acces. Ministrul se laudă parlamentarilor europeni cu indemnizaţiile şi dreptul de angajare a unei persoane de autorităţile administraţiei publice locale, pentru a avea grijă de cei încadraţi ca fiind cu handicap grav. "Cum se respectă, domnule ministru, drepturile părinţilor atât timp cât nu primesc salariul de asistent personal sau sunt trecuţi în şomaj? Ce egalitate de şanse are un adult cu autism atunci când la comisie i se dă gradul II de handicap, fiindcă un psiholog i-a fixat un IQ de 40, mai mare decât 20, cât prevede Ordinul 762, pe care domnul ministru îl aminteşte?", sunt întrebările bazate pe "practica" vieţii în România a unei mame cu copilul autist. Până în 2009, adultul autist nici nu exista pentru autorităţile române, el fiind "înghesuit" la diagnosticul de schizofrenie sau la alte afecţiuni psihice.
Practic, chiar şi după modificarea acestui ordin, recunoaşterea autismului la persoanele peste 18 ani e încă o problemă. Laila Onu, preşedinta Fundaţiei Pentru Voi din Timişoara, fundaţie care se ocupă şi de adulţi cu autism, ne-a declarat: "La 18 ani, dacă nu are şi un retard mintal, autistul nu e considerat persoană cu handicap de Comisia de evaluare. Dacă a fost diagnosticat cu autism până în 18 ani, după 18 ani este, de obicei, încadrat la «psihoze»". Eugen Châlniceanu spune că şi vizitele anuale pentru verificarea gradului de handicap sunt o umilinţă perpetuă. "Dacă e un handicap despre care chiar tu spui că e pe viaţă, de ce îi chinuieşti anual pe aceşti oameni la verificare? Poţi face aceste reîncadrări o dată la trei ani, când, teoretic, se pot înregistra anumite progrese, în cazul copiilor autişti. Dar nu graţie măsurilor luate de stat, ci a părinţilor care se luptă", explică acesta.
Sumele despre care vorbeşte ministrul în răspunsul către Parlamentul European indică exact "grija" pe care statul o are faţă de aceste persoane. Puţin peste 300 de lei pentru o persoană încadrată la gradul de handicap grav şi dreptul la asistent personal. Cum însă Guvernul e pus pe economii, multor copii autişti li s-a schimbat gradul de încadrare la handicap accentuat, iar mamele lor, angajate ca asistente personale, au rămas fără loc de muncă şi fără banii cu care erau retribuite.
La capitolul programe naţionale pentru sprijinirea persoanelor cu handicap din România, rezultatele traduse în cifre de minister sună astfel: o asociaţie din Satu Mare chiar "a iniţiat şi a calificat peste 300 de persoane adulte cu handicap în meseria de cofetar, bucătar şi operator PC". "Câte persoane cu autism sunt încadrate în muncă? Poate ne ajută ministerul cu o statistică... Din cele 300 de persoane adulte pe care se laudă domnul ministru că le-a calificat, câte s-au angajat? Impresionant, într-adevăr: 78 de servicii sociale la aproape 700.000 de persoane cu handicap", adaugă Gherca.
Cât despre subiectul petiţiei pentru care li se solicitase un punct de vedere, adică soarta persoanelor autiste din România, Ministerul Muncii recunoaşte că nu poate spune câte persoane cu TSA există în România. Pentru că nu au o statistică şi pentru că, după majorat, autiştii sunt încă trecuţi la alte diagnostice.
Spre finalul răspunsului, Ioan-Nelu Botiş se laudă Parlamentului European cu realizarea supremă. Care, în general, nu-i meritul Guvernului: Legea 151/2010, Legea autismului. Singura contribuţie a Executivului ar fi căsăpirea "accesului liber" la terapii, prevăzut în acest moment de lege, prin omiterea din norme. În acest moment, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se chinuiesc din răsputeri să anuleze astfel şansele copiilor cu autism la recuperare şi la o viaţă normală. Este un gest care defineşte perfect toată strategia şi minunatele planuri ale Guvernului pentru persoanele cu dizabilităţi din România.
Citiţi campania Jurnalului Naţional: "Copii speciali într-o Românie autistă"
Citește pe Antena3.ro
