Braşov 1987 - Au strigat primii: "Jos Ceauşescu!"

La sfărşitul anilor 1980, Romănia oferea un spectacol cenuşiu şi trist. Frigul, foamea, frica, minciuna generalizată dominau viaţa cotidiană a romănilor. Nicolae Ceauşescu a rămas fidel vechilor practici economice staliniste, favorabile dezvoltării industriei grele, ignorănd nevoile populaţiei de rănd. Convins pănă la fanatism de posibilitatea anulării decalajului economic intre Vestul capitalist şi Estul socialist, impusese măsuri drastice de economisire a resurselor ţării. Raţionalizarea devenise cuvăntul de ordine in Romănia atăt in alimentaţie, căt şi la căldură şi energie electrică.

Pentru a plăti creditele externe contractate la mijlocul anilor 1970, Ceauşescu a decis ca populaţia ţării "să străngă cureaua", adică să consume căt mai puţine bunuri şi energie electrică. In schimb, industria grea şi-a continuat dezvoltarea, urmănd tradiţia instituită de Stalin in Rusia Sovietică incă de la inceputurile comunismului. Industria alimentară, neglijată in mod voit de conducerea ţării, a cunoscut un regres continuu, produse de strictă necesitate precum păinea, laptele, zahărul şi carnea ajungănd rarităţi in vitrinele magazinelor. Pentru anumite alimente (păine, ulei şi zahăr), s-au introdus cartele, ceea ce a afectat starea de sănătate a populaţiei, ajunsă in pragul subnutriţiei. Pentru a-şi procura alimentele "raţionalizate", romănii stăteau la cozi interminabile sau practicau "trocul", oferind la schimb alte produse.

VÂNTUL SCHIMBÃ...RII. In acest timp, in chiar "ţara sovietelor", incepea schimbarea. Sub conducerea unor lideri din "vechea gardă" - Iuri Andropov, Constantin Cernenko - situaţia economică se inrăutăţise, iar corupţia şi birocraţia "sufocau" societatea sovietică. La 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, un tănăr activist, a fost ales secretar general al PCUS. El a iniţiat un program de reforme, menite să "dezmorţească" economia sovietică de tip centralizat aflată in pragul colapsului. Astfel a apărut Perestroika ("restructurare"), "politica al cărei scop este de a activa progresul social şi economic al ţării şi de a reinnoi toate sferele vieţii", după cum o descria Gorbaciov insuşi. In plan economic, succesele occidentalilor in materie de tehnologie avansată, neglijate pănă atunci de sovietici, urmau să fie introduse "ştiinţific" in economia de tip centralizat. Ajutat de planurile modernizatoare ale economiştilor N. Răjkov şi S. Şatalin, Gorbaciov urmărea privatizarea micilor intreprinderi, indexarea salariilor, liberalizarea preţurilor şi lupta contra monopolurilor. Totodată, le-a promis concetăţenilor "imbunătăţirea traiului, a sistemului educaţional şi sanitar", sectoare sensibile in statele comuniste de pretutindeni. Conservatorii din PCUS s-au opus reformelor şi l-au contestat pe Gorbaciov. Sprijiniţi de serviciile secrete (KGB), au organizat puciuri impotriva sa, fără a avea succes. Nici reformiştii nu erau mulţumiţi, reclamănd lentoarea reformelor. Prins intre cele două tabere, secretarul general a rămas izolat in viaţa politică sovietică şi, in final, forţat să demisioneze din funcţia de preşedinte al URSS. In realitate, economia sovietică nu putea fi reformată, căt timp activiştii PCUS păstrau poziţii importante in stat. La răndul ei, perestroika fusese precedată de mişcări şi revolte peste tot in lagărul estic.


"SOLIDARNOSC". In vara lui 1980, condiţiile de trai ale polonezilor deveniseră insuportabile. Autorităţile măriseră preţurile bunurilor de consum, fără a ajusta şi salariile. Anna Walentynowicz, cunoscută activistă a Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi (PUMP), preocupată de greutăţile muncitorilor din şantierul naval "Lenin" din Gdansk, a iniţiat o energică acţiune de protest, la care s-a alăturat Lech Walesa, electrician in aceeaşi fabrică. In urma grevei din august de la şantierul naval din Gdansk, au apărut sindicatele independente, interzise pănă atunci in Polonia. Protestatarii cereau legalizarea sindicalismului autonom de partid, desfiinţarea cenzurii, acordarea dreptului la grevă, eliberarea deţinuţilor politici şi imbunătăţirea sistemului naţional de sănătate. In prima fază, guvernul polonez a recunoscut existenţa sindicatelor independente. Solidaritatea reunea aproape intreaga suflare a muncitorilor polonezi, aproximativ 10 milioane de oameni. Studenţii şi intelectualii s-au alăturat sindicatului, devenit brusc o mişcare socială de masă. De teama declanşării unor tulburări politice, generalul Jaruzelski a instituit curtea marţială, pe baza căreia au fost arestaţi aproximativ 5.000 de sindicalişti. In 1982 Solidaritatea a fost interzisă, continuăndu-şi activitatea in clandestinitate. Peste şase ani, greva generală a paralizat economia poloneză. Tot mai izolaţi, comuniştii au invitat opoziţia sindicalistă la "mese rotunde". După incă un an Solidaritatea a reintrat in legalitate, iar participarea la alegeri i-a adus un mare succes electoral, sindicalistul Tadeusz Mazowiecki fiind desemnat prim-ministru. Era pentru prima oară in istoria statelor comuniste est-europene cănd un necomunist accedea intr-un astfel de post. Printr-o presiune constantă asupra guvernanţilor şi aliată cu intelectualitatea dizidentă, muncitorimea a democratizat societatea poloneză, fără a recurge la metode violente. Ultimul pas spre eliminarea comuniştilor de la conducerea ţării s-a făcut prin alegerea lui Lech Walesa in funcţia de preşedinte al Poloniei, in decembrie 1990.

FURAŢI LA SALARII. In Romănia, scănteia revoltei a pornit tot de la "clasa muncitoare". Spre deosebire de Polonia, intelectualii nu s-au raliat protestatarilor. Muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Braşov s-au ridicat singuri impotriva dictaturii şi la final au fost singurii care au tras ponoasele, după curajul de a fi strigat cu glas tare ceea ce găndea toată lumea, fără să o spună: "Jos Ceauşescu!".

Inceputul le-a parţinut lucrătorilor din secţia 440 a intreprinderii "Steagul Roşu". De căteva luni, directorii uzinei obişnuiau să reducă salariile muncitorilor, oamenilor spunăndu-li-se că erau "sancţionaţi" pentru nerealizarea planului economic. La sfărşitul anilor ’80, indicatorii de realizat de către fiecare intreprindere erau stabiliţi la niveluri atăt de ridicate, incăt erau practic imposibil de realizat. Pentru aceasta cineva trebuia, desigur, să plătească. Şi plăteau, deopotrivă, muncitorii şi "factorii de răspundere": primii, pentru că nu munciseră suficient, ceilalţi, pentru că le permiseseră să nu muncească. La "lichidare" angajaţii constatau deseori că le lipsea şi pănă la jumătate din retribuţie, in funcţie de categoria la care erau incadraţi. In plus, banii se primeau cu intărziere. După vechimea in muncă şi orele lucrate, la fiecare dată de 11 ale lunii, muncitorii trebuiau să primească restul salariului, care ajungea la aproximativ 2.000 de lei.

"HAIDEŢI CU NOI!". De data aceasta, salariile au intărziat trei zile. Innebuniţi de frigul din case şi din fabrică, de penuria de alimente, de prăpastia dintre prezentul din propagandă şi realităţile cotidiene, de neplata salariului şi de multe altele, muncitorii secţiei 440 din schimbul trei au intrerupt lucrul in noaptea dinspre 14 spre 15 noiembrie. Secţia respectivă cuprindea aproximativ 90 de lucrători, distribuiţi in trei ateliere. In ciuda numărului restrăns, aceştia au avut curajul să-i "radicalizeze" şi pe ceilalţi. "N-am ieşit afară, pentru că era ofiţer de serviciu şeful de secţie din tura de noapte, şi-a adus aminte Aurel Bejenariu, lucrător la 440. Maistrul era plecat in concediu, eram in grija unui şef de echipă care era muncitor ca şi noi, şi nici n-a avut intenţia măcar să ne oprească. Deşi aveam de lucru nu am mai vrut să lucrăm. Eram atăt de disperaţi, incăt nu credeam că poate să fie ceva mai rău!"

Valer Ghelase, şeful de secţie, a incercat in zadar să-şi intoarcă la lucru colegii care insistau să afle cănd le vor fi plătite salariile. Nu a putut să le ofere nici o explicaţie, incercănd in schimb calea "dialogului". Ghelase a redactat o listă cu căte trei lucrători din fiecare atelier, care să-şi exprime separat doleanţele, dar muncitorii au inţeles că era o tactică de a sparge unitatea "revoltaţilor". In cor, cei de la Secţia 440 au refuzat discuţiile cu conducerea fabricii, aştepănd venirea dimineţii şi a colegilor din schimbul intăi. Intre timp, muncitorii altor secţii, convinşi de indemnul "Haideţi cu noi!", s-au alăturat şi ei protestatarilor din 440 şi, pentru a opri formarea unor grupuri masive de revoltaţi, şefii de secţie au blocat uşile halelor in care lucrau. Spre 9:00 dimineaţa grupul nemulţumiţilor crescuse la aproximativ 1.000 de persoane, iar după puţin timp ajunsese să cuprindă aproape intregul colectiv al uzinei. "Era o masă de oameni care nu mai putea fi ţinută in frău şi nu avea lider, işi aminteşte Aurel Bejenariu. La cătă nemulţumire se acumulase, orice violenţă era justificată. Nu necesară, dar era o supapă de refulare. N-a existat o presiune asupra muncitorilor, să vină neapărat, fiecare a acţionat conform liberei conştiinţe."

Un reprezentant al conducerii, venit să "le bage minţile in cap", a fost huiduit şi alungat de puhoiul care se formase in incinta uzinei. Mulţimea s-a deplasat la Palatul Administrativ, sediul conducerii uzinei, aflat in interiorul fabricii "Steagul Roşu". In loc de lămuriri in legătură cu banii lor, oamenii au primit ameninţări din partea conducerii. Au inţeles că dreptate pot cere doar de la Primărie şi au decis să plece spre "oraş", la Comitetul Judeţean de Partid, aflat in centrul Braşovului. Conform propagandei partidului, ceea ce făcuseră ei era intru totul legal şi indreptăţit.

"JOS CEAUŞESCU!" Deşi nemulţumirea cuprinsese intreaga suflare a uzinei, puţini au avut curajul să plece spre sediul PCR din Braşov. De teama represaliilor, unii au preferat să se intoarcă la lucru, astfel incăt pe poarta intreprinderii au ieşit vreo 200 de oameni. Unii işi schimbaseră in grabă salopetele cu hainele "civile", imaginăndu-şi că vor putea astfel scăpa de o posibilă identificare din partea organelor de represiune, Miliţia şi Securitatea. Culorile salopetelor constituiau indicii sigure despre provenienţa lucrătorilor din secţii. Cei de la "Sculărie" aveau uniforme vişinii, iar cei de la "410" - albastre. Cum protestatarii nu-şi confecţionaseră din timp pancarte, au smuls steagurile de la intrarea in intreprindere, anume ridicate pentru a celebra alegerile din acea zi. In prima fază, din piepturile celor 200 de oameni au izbucnit strigăte de nemulţumire precum: "Vrem măncare!", "Vrem căldură!", "Vrem banii!", "Hoţii!" şi "Vrem duminica inapoi!", iar la un moment dat s-a căntat "Deşteaptă-te, romăne!". Cum coloana se deplasa pe artera Calea Bucureşti spre centrul Braşovului, numeroşi braşoveni au "pactizat" cu muncitorii din "Steagul Roşu", astfel incăt la Comitetul Judeţean au ajuns mult mai mulţi decăt plecaseră. Tot mai inverşunaţi, oamenii au scandat impotriva regimului comunist. Lozincile "Jos comunismul!" şi "Jos Ceauşescu!", la inceput timide, se auzeau cu putere in Braşov, in miezul zilei de 15 noiembrie. La sediul partidului, pe demonstranţi i-a cuprins furia: clădirea era garnisită cu mobilă luxoasă şi candelabre impunătoare, iar frigiderele ticsite cu produse alimentare la care braşovenii de rănd abia visau. In semn de protest faţă de huzurul autorităţilor locale, revoltaţii au spart geamuri, au ars publicaţiile oficiale de partid şi şi-au impărţit măncarea. Sub pretextul tulburărilor de la sediul de partid, trupele din Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă au intervenit in forţă, imprăştiind cu brutalitate şi arestănd manifestanţii. Ceea ce-i aştepta era de neimaginat in lumea democraţiei socialiste!

"Trenurile foamei"Ca mai toţi romănii, braşovenii sufereau şi ei de foame şi de frig. Alimentarele ce se puteau cumpăra din localitate erau doar conservele de peşte. Carnea, laptele şi uleiul lipseau, astfel incăt, cel mai adesea, muncitorii preferau să mănănce la cantinele uzinelor. Pentru a suplimenta hrana, se trezeau cu noaptea in cap, plecănd cu primul tren spre Bucureşti, denumit de atunci "trenul foamei". Prin anii 1980, in capitală se comercializau in magazine mai multe produse alimentare decăt in provincie. Autorităţile au inţeles "mişcarea". Astfel că, spre sfărşitul deceniului nouă, vănzătorii solicitau cumpărătorilor buletinele de identitate, refuzănd să văndă alimente celor fără buletin de Bucureşti.