Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Să luminăm, dar trecutul! După îndrăzneața mișcare de la 2 mai 1864, prin care Alexandru Ioan Cuza a impus reformele printr-un regim autoritar, instaurat prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, adversarii politici coalizați se temeau ca domnitorul să nu impună o monarhie după modelul lui Napoleon al III-lea în Franța, în condițiile în care Principatele exprimaseră la 1857 dorința de a avea pe tron un principe străin, dintr-o casă domnitoare a Europei. Cuza nu a opus rezistență și a semnat actul de abdicare, prin care lăsa țara în grija unei Locotenențe Domnești alcătuite din Lascăr Catargiu - reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor, generalul Nicolae Golescu - reprezentant al Ţării Româneşti şi al liberalilor, și colonelul Nicolae Haralambie - reprezentant al Armatei.
În locul lui Filip, ne-am pricopsit cu Carol
A fost convocată o şedinţă comună a corpurilor legiuitoare, pentru confirmarea evoluţiei evenimentelor, pentru legitimarea Locotenenţei Domneşti şi pentru alegerea unui principe străin, în acel moment prima opțiune fiind contele Filip de Flandra, membru al casei de Orléans. Două luni mai târziu s-a obținut acordul casei de Hohenzollern Sigmaringen de a trimite pe tronul României pe principele Carol, cumnatul lui Filip de Orléans, principele străin care a adus independența României și ridicarea ei la rang de Regat.
Ura și la gară!
În 12/24 februarie 1866, la o zi după abdicare, Alexandru Ioan Cuza mâzgălea, vrând-nevrând (oare cine o fi compus de fapt textul scrisorii?), o pagină și câteva rânduri expediate ulterior generalului Nicolae Golescu (membru al Locotenenței domnești), în care fostul domnitor își exprima dorința respectării principiilor recunoscute de Marile Puteri: alegerea unui principe străin pe tronul țării. Mai mult, preocupați să scape de Cuza definitiv, prin alungarea din țară, membrii „monstruoasei coaliții” i-au impus să solicite, în răvașul cu pricina, și o grabnică ieșire de pe teritoriul tinerei Românii. Dar să dăm citire documentului:
Şedinţa din 12 februarie 1866
S-au comunicat şi cetit Adunărei de către D. Preşedinte al Con
(semnătură)
Secretar (semnătură)
Domnule General,
Astăzi, fiind ocârmuirea constituită, socot că nu mai urmează nevoie de a se prelungi poprirea mea.
D-ta ştii că principiul proclamat de Corpurile Statului au fost şi este ţelul meu; căci numai un principe strein după a mea părere, poate închezăşui viitorul României.
Socot de prisos a mai adăuga că, precum ca prinţ domnitor al României, am lucrat pururi pentru de a se realiza această dorinţă, asemenea şi ca prinţ român nu voi conteni un minut de a face tot ce va atârna de la mine pentru aceasta.
Doresc, D-le General, după împrejurările urmate a me porni din ţeară cât mai în grabă.
Să trăiască România!
A. I. Cuza
12/24 Febrier 1866
Bucarest
D-Sale
D-lui General N. Golescu
Membru Locotenenţei Domneşti.
160 de ani s-au împlinit în 11 februarie 2026 de la abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Actul de abdicare poate fi văzut în original în spațiul expozițional al Arhivelor Naționale, în cadrul expoziției „Din tezaurul Arhivelor Naționale”, la sediul din bd Regina Elisabeta nr 49. Programul de vizitare este de luni până vineri, între orele 9-16. Accesul este gratuit.
„Noi, Alassandru Ion I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministerului ales de popor.”, Alexandru Ioan Cuza
Citește pe Antena3.ro
