Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Reprezentată inițial cu titlul Cuibul de viespi și consacrată prin zeci de reprezentații, cu o intrigă nu foarte spectaculoasă, «Gaițele» impune mai ales prin cupiditatea feminină a unui «clan» burghez grobian și amoral, în frunte cu «baba absolută» Aneta Duduleanu. Piesa face parte, de fapt, dintr-o trilogie dramatică - «Trilogia burgheză» - care mai include comedia satirică Anișoara și ispita (intitulată Marcel și Marcel. Rochii și mantouri la prima apariție, în 1929), imagine a bovarismului provincial eșuat în medii urbane corupte, și drama de moravuri Florentina (1931), în care eșecul moral și monden al unei femei are ca efect sinuciderea fiicei sale”, reliefa criticul literar Paul Cernat în prologul unei minibiografii dedicate dramaturgului Alexandru Kirițescu, maestru al insinuărilor și al fentelor oportuniste.
Antonescu, harcea-parcea
„Din aceeași generație cu Mihail Sorbul și Victor Eftimiu - puncta profesorul Cernat -, Kirițescu a debutat mai târziu, dedicându-se multă vreme teatrului de revistă. Tot precum cei doi dramaturgi menționați, a avut realizări valabile și în dramaturgia istorică: «Trilogia Renașterii», cuprinzând piesele Borgia (1936), Nunta din Perugia (1947) și Michelangelo (1948), reprezintă o compoziție dramatică de atmosferă, fastuoasă, cu multe personaje și lovituri de teatru bine conduse, dezvăluind, abil, culisele luptei pentru putere, amoralitatea și desfrâul marilor familii ale Italiei renascentiste. Între 1938 și 1940, Kirițescu ajunge atașat cultural la Roma, apoi intră prudent în umbră și revine oportun, după 1944, cu o piesă satirică la adresa proaspăt înlăturatului regim antonescian (șarjata «Dictatorul», 1945), pregătindu-se astfel de noi adaptări la mediu (președinte al Societății Autorilor Dramatici ș.a.)”. Uns cu toate alifiile conu’ Sandu Kirițescu!
Gheara omului de meserie
Dar să facem loc aprecierilor lui Paul Cernat: „Alte piese (Lăcustele, Intermezzo, Fata de la mansardă, Tarsița și roșiorul etc.) au, azi, mai mult un interes documentar, ca și cele din anii realismului socialist, unde «gheara» omului de meserie se simte, dincolo de șablon, în replici și construcția scenică («Ruxandra și Timotei», «Moș Teacă» ș.a.). Un risipitor ale cărui tresăriri de orgoliu sunt suficiente, totuși, pentru un loc onorabil în istoria teatrului autohton”. Și câteva amănunte despre omul din spatele dramaturgului: „Alexandru Kirițescu a fost căsătorit cu Lili, fiica latifundiarului și bancherului N.T. Popp din Craiova. După aproape un an de la căsătorie se despart. Se pare că în urma divorțului, dramaturgul a continuat să aibă resentimente față de familia foștilor socri, din moment ce se apucă să scrie piesa de teatru «Gaițele», în care redă cu ironie avariția și parvenitismul personajelor inspirate după cele reale”.
Moșieri, zarafi, bestiali... și-un ipocrit
În completare: „Premiera piesei a avut loc în 22 decembrie 1955 la Teatrul Național din Craiova, autorul fiind prezent în sală. În aceeași sală s-au aflat și unii spectatori ce trăiseră în epoca la care făcea referire Kirițescu și au identificat fără greutate persoanele adevărate reprezentate de personajele care purtau nume fictive”. Ce șaradă! Iată ce avea să spună autorul piesei „Gaițele” mai târziu, în „epoca de aur” a socialismului: „Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia și cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor”. Și pirueta (schioapă): „Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris «Gaiţele», piesă în care m-am străduit, cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare”. Încă o informație cu miez: actiunea piesei a fost plasată chiar în casa somptuoasă din Craiova ce a aparținut lui N.T. Popp.
În slujba unui „viitor luminos”
Reverențele siropoase și avansurile jenante pe care Kirițescu le-a executat în fața noilor potentați dirijați dinspre Moscova n-au rămas fără efect. Uns membru în comitetul de lectură al Teatrului Național din București, într-o perioadă în care erau promovate exclusiv piesele truditorilor în slujba „viitorului luminos”, Alexandru era recompensat în 1956 cu premiul „I L. Caragiale” al Academiei Române, o academie anemizată de epurări masive ale valorilor autentice.
Ratarea de la debut și cămăruța din pântecele Naționalului
Dincolo de obediența față de putere (regimul comunist), Alexandru Kirițescu a iubit cu patimă teatrul. A debutat ca dramaturg pe 18 ianuarie 1914, la 26 de ani, cu piesa „Învinșii” - un fiasco! Era, la acea vreme, inspector la Teatrul Național (grație intervențiilor profesorului său de franceză de la Universitate, academicianul Pompiliu Eliade, care fusese directorul instituției între 1908 și 1911). „Eram atât de legat de teatru - brava Kirițescu -, încât locuiam chiar în incinta Naţionalului, într-o cămăruţă modestă. Spectacolul s-a jucat numai de patru ori, deşi avea în distribuţie pe Al. Demetriade, Tony Bulandra, I. Livescu, I. Iancovescu, Al. Mihalesco, Lucia Sturdza Bulandra, Mărioara Zimniceanu. Explicaţia eşecului poate fi găsită în atmosfera zilei în care a avut loc premiera”.
„Negustorul de figurine”
Adică? „Erau alegerile pentru Colegiul I la Cameră. Bucureştiul avea aerul unui oraş părăsit, cu bătăuşi circulând gălăgioşi pe străzi, cu casele zăvorâte şi storurile trase, cu localurile goale şi, bineînţeles, şi cu sala Teatrului Național... goală”, povestea Kirițescu într-un interviu din 1958. De remarcat că eșecul cu piesa „Învinșii” l-a făcut să renunţe la teatru pentru aproape patru ani, perioadă în care a practicat gazetăria (a publicat periodic în revista „Rampa”, unde semna cu pseudonimul „Negustorul de figurine”, apoi a început să colaboreze cu ziarul „Adevărul”). A revenit însă la dramaturgie, marea dragoste, în 1928, cu „Marcel & Marcel sau Anișoara şi ispita”, piesă care a fost pusă în scenă la Teatrul Național. Acesta a fost semnalul unei întoarceri definitive...
Trei săptămâni febrile
Alexandru Kirițescu nu s-a sfiit să vorbească pe șleau despre împrejurările în care a adus pe lume piesa care l-a făcut celebru: „Gaițele”. Așadar, Craiova, 1930, cu junele Alex în rol de soț în familia bancherului și moșierului oltean N.T. Popp: „Eroii i-am cunoscut bine, prea bine, mi-au fost poate chiar prea... familiari... Piesa am scris-o pe nerăsuflate, în trei săptămâni. S-a jucat imediat la teatrul condus de soţii Bulandra, în regia lui Soare Z. Soare, cu Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra şi Mania Antonova în rolurile principale. S-a jucat inițial cu titlul «Cuib de viespi» şi, în locul actualului act III, avea doar un tablou final: plecarea lui Mircea la parastasul soţiei sale. Apoi, piesa s-a reluat la Teatrul Național în anul 1933, în regia inspirată a lui V. Enescu”. La final, (auto)măgulire și răsfăț: „Critica a fost defavorabilă piesei, adesea insultătoare. Se ridicase un adevărat cor, care mă acuza că am dramatizat «monstruos», că n-am putut stăpâni «pamfletarul» din mine, că am calomniat marea boierime craioveană. Şi totuşi, piesa s-a jucat de 70 de ori”.
Spirit revoluționar
După 23 august 1944, Alexandru Kirițescu s-a (re)orientat rapid. S-a încordat să traducă în limba română scrieri semnate de autori precum Maxim Gorki, Lev Tolstoi, Nikolai Gogol, Alexei Tolstoi... A compus apoi „Marseilleza”, piesă ale cărei personaje centrale erau Jean-Paul Marat și Maximilien Robespierre, o nouă versiune dramatică a „Damei cu camelii”. Spirit revoluționar, ce să mai...
