Cannes, ultimele picanterii

Fiind in week-end, n-o sa ma opresc asupra "sectiunii de lucru", care e Competitia (mai ales ca ea n-a castigat inca prea mult in inaltime, cu un film irakian si cu unul japonez legat tot de Irak).

Misterul Catherine Deneuve

ENIGMATICA. Deneuve s-a lasat privita, nu ghicita

Si totusi, in week-end, la Cannes se lucreaza. Poate chiar mai intens decat in restul saptamanii, pentru ca miilor de invitati din lumea larga li se adauga cinefilii locului. Drept care in salile de proiectie nu mai poti sa arunci un ac, iar in jurul Palatului festivalului aglomeratia e si mai mare decat de obicei. O aglomeratie admirabila, pentru ca tot puhoiul de populatie e manat in lupta de un singur lucru: interesul pentru Cinema (cu toate fatetele lui, de la filmul de autor cel mai elitist pana la staruri si pana la cinematograful vazut ca o tentanta masina de facut bani). Inca de dimineata, de la ora 8:00, vezi pe strazile care duc, toate, la Palat, cinefili in pas alergator (desi un proverb local spune ca n-are rost sa alergi, "rien ne sert de courir, il faut partir a temps")… Pentru cititorii care nu sunt niste familiari ai Cannes-ului, trebuie spus ca Palatul e o uriasa constructie, ca un vapor de beton si sticla, pe malul Mediteranei; extrem de functional, cu o multime de sali de proiectie si de conferinte, el seamana din ce in ce mai putin cu un "bunker" (cum a si fost poreclit), adica a pierdut din aerul de masiva raceala care i se reprosa initial; acum, tot Palatul, toate uriasele lui terase sunt invadate de plante (exotice, am spune, daca exotismul n-ar fi aici la el acasa!), si de fotografii, si de afise de cinema; vegetatia si cultura au imblanzit bunkerul.

REGRETE. Marele regret al oricarui invitat la festival e acela ca nu poate fi in mai multe sali in acelasi timp! Fiecare clipa e o chestiune de optiune, nimeni nu poate urmari, practic, decat o portiune din avalansa de oferte ale programului, iar senzatia e, invariabil, aceea ca filmul la care ai renuntat trebuie sa fie mai bun decat cel pe care tocmai il vezi! Exista insa si nume magnetice, la care, in nici un caz, nu se poate "renunta". Doua asemenea nume au fost ieri in program: Woody Allen si Catherine Deneuve.

MATCH POINT. Woody Allen a fost prezentat in afara competitiei, ca de obicei (stiut fiind ca ideea de concurs il streseaza, drept care o respinge, de-o viata); a acceptat, in schimb, sa vina la conferinta de presa, unde a avut mult umor, proband faptul ca e neschimbat, la cei - pare incredibil, pentru "Woody", nu? - 70 de ani! Probabil ca recentul "Match Point", prezentat la Cannes in premiera mondiala, va avea sustinatorii sai. In ceea ce ma priveste, imi recunosc dezamagirea. E un film care, in stil "clasic", distileaza un cinism de cert rafinament psihologic (un fel de combinatie Rastignac-Rascolnikov, povestea unui tanar sarac, care parvine, in protipendada englezeasca de azi, si a carui crima, imperfecta, scapa de pedeapsa, datorita hazardului); si totusi, cale de doua ore, ai impresia ca ai gresit adresa: nu descoperi mai nimic din acea profunzime excentrica (sau excentricitate profunda) si nici din paradoxurile scaparatoare care au facut celebra "marca"; asisti la un Woody Allen fara Woody Allen… La fel s-ar putea spune si despre intalnirea cu Catherine Deneuve. Desi era prezenta, pe scena, in persoana, la doi pasi de tine, intr-o rochie neagra si cu un imens inel cu piatra verde pe deget, si desi a vorbit peste o ora, Catherine Deneuve a reusit sa se ascunda! Ceea ce mi-a amintit un citat din Truffaut, regizorul care a cunoscut-o, poate, cel mai bine: "Frica lui Catherine Deneuve nu este sa se lase privita, ci sa se lase ghicita". Dar despre cum nu s-a lasat ghicita Catherine Deneuve, intr-un numar viitor. La Cannes e inca si mai adevarata vorba unui francez celebru: nu am timp sa scriu scurt!