Cea mai amplă expoziţie semnată Doina Levintza la ARCUB

„Doina Levintza este un reper, este un model, este un geniu. […] Este un artist care a lucrat cu cei mai mari regizori, descoperind mereu atât propriul limbaj, cât şi nuanţele fiecărei colaborări. Lucrul ei elaborat, stilul definit şi redefinit, profunzimea cu care a gândit vizual şi cromatic proporţiile, studiile şi schiţele de costum pentru fiecare personaj din texte mari ale dramaturgiei sau din piese noi, au fost mereu dublate de o pasiune cu totul remarcabilă şi de un tip de devoţiune rară. Iar pentru noi, publicul, rămân vii amintirile unor mari creaţii scenice ale căror martori am fost […]. Amintiri de neşters, repere în care viziunea regizorală şi prospeţimea fiecărui discurs teatral s-au împletit cu eleganţa plină de bogăţie, cu somptuozitatea şi simbolistica culorilor folosite în scenografiile Doinei Levintza… Poveşti tulburătoare în care Costumul a fost, şi el, protagonist.” Marina Constantinescu

Timp de mai bine de o lună, evenimentul ocupă în întregime spaţiile expoziţionale ale ARCUB pentru a reda lumea fascinantă a Doinei Levintza, de la reconstruirea atelierului artistei, la recrearea atmosferei unui studio foto şi a unui podium de defilare. Fiecare dintre cele şapte spaţii ale centrului cultural are o temă expoziţională dedicată unui segment din vasta activitate a creatoarei, expoziţia fiind liantul dintre toate zonele creative în care se manifestă Doina Levintza: teatru, film, televiziune și modă. Expoziţia poartă vizitatorul prin aceste lumi marcate prin ţinute şi elemente reprezentative pentru fiecare în parte. „Stilul Doina Levintza” îşi doreşte, astfel, să descifreze şi să prezinte elementele care construiesc acest stil unic, recognoscibil.

Incursiunea în lumea captivantă a Doinei Levintza începe la etajul Hanului Gabroveni cu Sala Coloanelor unde este recreat un studio de fotografie de modă. Sala Lipscani este spaţiul dedicat fotografiei de modă, iar în Sala Gabroveni pot fi admirate faimoasele broderii pe costume, tapiserii şi obiecte decorative create în tehnica specială a colajului dezvoltată de Doina Levintza în anii ’80. Limbajul estetic creat de artistă în scenografia de televiziune este prezentat într-o proiecţie în foaierul Sălii Coloanelor. În Sala Bolţilor de la demisolul Hanului sunt expuse impresionantele costume de teatru create de artistă pentru spectacolul „Casanova” de la Teatrul Odeon, regia: Dragoș Galgoțiu. Sala Arcelor de la parterul clădirii găzduieşte spaţiul dedicat costumelor de film, iar în Sala Cafenea este recreat atelierul artistei.

„Arta pentru mine este raţiunea de a fi, este încântarea sufletului meu. Dintotdeauna am iubit cu pasiune frumosul, bunul gust, rafinamentul. Pe toate le găsim întrupate în artă. De aceea şi eu mă regăsesc în totalitate în artă, în munca artistică. Iubesc ceea ce fac, îmi iubesc cu ardoare meseria, iubesc frumosul şi oamenii. Fiecare clipă mi-o trăiesc încercând să aduc bucurie oamenilor prin ceea ce fac. Cea mai mare satisfacţie a mea este atunci când văd lumina fericirii în ochii celor care îmi privesc munca. De aceea şi ieri, şi azi, şi mâine voi face mereu acelaşi lucru, pentru a face lumea să zâmbească, să fie mulţumită, să fie fericită, indiferent că e teatru, film, modă sau tv.” Doina Levintza

Scurtă biografie Doina Levintza

În adolescență, Doina Levintza era pasionata de sculptură. A cochetat o vreme cu teatrologia, dar a descoperit apoi talentul la desen, moștenit de la mama ei, și s-a decis într-un final pentru arhitectură. După ce a absolvit Școala de arhitectură din București, viața a purtat-o către costumul de film și teatru și, mai târziu, către modă.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Doina Levintza debutează în Televiziune în anii ‘60, ca scenograf și creator de costume, acest lucru înlesnindu-i mai apoi colaborarea cu regizori prestigioşi din lumea teatrului ca Alexandru Tatos, Cornel Todea, Petre Sava Băleanu, Letiţia Popa sau Lidia Ionescu.

Acolo l-a cunoscut şi pe Liviu Ciulei cu care lucrează mai târziu în teatru. În televiziune colaborează cu unii dintre  cei mai cunoscuţi actori, precum Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Forry Etterle, Gina Patrichi, Mircea Albulescu, Toma Caragiu şi mulţi alţii.

După colaborarea cu Valeriu Lazarov, urmează producţiile renumite alb-negru realizate împreună cu Alexandru Bocăneţ. Astfel s-a născut stilul alb-negru al producţiilor televizate ce rămâne și astăzi un reper estetic important, un punct de referință în istoria Televiziunii Române.

După 1977, Doina Levintza și-a dat demisia din televiziune și a început să lucreze pentru Fondul Plastic. Tot în aceeaşi perioadă, începe colaborarea cu Dan Piţa la filmul „Profetul, aurul şi ardelenii”. Ieşirea peste graniţe s-a produs odată cu expoziţia de păpuşi în mărime naturală realizată pentru o galerie pariziană. Succesul a fost instantaneu urmat de invitaţia de a expune la Monaco, nu puţine fiind cronicile elogioase dedicate creatoarei.

Cronicarul de modă Michel Desforges scria în Le Figaro: „E de ajuns să-i vezi o singură dată creatiile pentru a recunoaște apoi o piesă Levintza în orice ocazie […] Doina Levintza este înrudită de departe cu Federico Fellini și Salvador Dali”.

Au urmat peste 100 de prezentări ale brandului Levintza la Monte Carlo, din nou la Paris, apoi la Washington, New York, Londra, Praga, Geneva, Madrid, în Japonia și China, la Berlin, Bruxelles și Chicago.

Doina Levintza este și prima creatoare de modă din Europa de Est care şi-a prezentat colecţiile la New York Fashion Week.

Un nume de prestigiu în istoria teatrului și cinematografiei românești, Doina Levintza a colaborat cu cei mai mari regizori de teatru și film pentru peste 120 de spectacole și producții cinematografice reper din țară și străinătate. Pentru publicul de teatru rămâne în amintire impactul pe care le-au avut spectacolele „Furtuna” de la Bulandra în regia lui Liviu Ciulei, „O trilogie antică” şi „Livada de vişini” în regia lui Andrei Şerban, nenumărate spectacole regizate de Mihai Măniuţiu printre care „Richard al III-lea”, „Antigona”, „Richard al II-lea”. Într-o carieră de peste 50 de ani, Doina Levintza a fost într-un dialog constant cu dinamica artei de la mijlocul secolului trecut până în prezent.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Doina Levintza: „Emoţia şi magia frumosului mi-au ghidat viaţa”

Viaţa Doinei Levintza pare a unei eroine dintr-o piesă de teatru. Are frumuseţe, mister şi dramatism. Dacă ne-am imagina o paradă a unor colecţii de modă şi de costume create de Doina Levintza într-un spaţiu neconvenţional, care să reprezinte rafinamentul şi energia acestei neobosite creatoare de costume, aceasta ar fi asemănătoare unei cascade dintre cele mai mari şi mai spectaculoase din lume. Fiecare rochie sau costum dintr-un defileu, spectacol pe scenă sau televiziune imaginat de ea are strălucirea detaliului şi forţa întregului pe care numai o cădere de apă de la înălţimi le poate zămisli. Doina Levintza reuneşte în designul ei, care nu va renunţa niciodată la ceea ce lumea modei numeşte „The Golden Age in couture”, acea îngemănare a strălucirii şi forţei de a cuceri, fermeca şi fabula cu ajutorul veşmintelor şi accesoriilor. Debutul ei în lumea modei mondiale a avut loc în 1984 la Paris. Au urmat prezentările de la Montecarlo, din nou Paris, Washington, New York, Londra, Praga, Geneva, Madrid, Japonia, China, Berlin, Bruxelles, Chicago…

Doina Levintza a fost şi rămâne un reper de neconfundat al originalităţii şi frumuseţii vestimentare, prin amestecul de imperial şi cochetărie frapantă, prin vertijul vegetal al detaliilor şi trecerea desenelor de pe brocarturi somptuoase în volumetriile florale de voaluri, tafta şi dantelă ce ne evocă o adevărată grădină de flori, un paradis al eflorescenţelor.

Vă veţi întreba de ce m-am gândit la o cascadă rememorând zeci şi zeci de rochii şi costume şi defileuri celebre semnate Doina Levintza? Simplu. Am pornit de la ideea că, odată creat designul costumului sau rochiei ce poartă marca acestei arhitecte a frumosului revărsat în veşminte, ele cad perfect pe trupul pe care-l îmbracă punându-l în valoare asemeni cascadelor ce scot la lumină miracole vizuale în peisajul pe care-l coboară pieptiş. Doina Levintza pune în valoare volumetriile şi detaliul, puritatea şi autoritatea frumuseţii, caracterul seducător al feminităţii, intrarea perfecţiunii în scenă, impresia tutelară, memorabilă. Sunt veşminte de care te îndrăgosteşti, pe care le admiri, pe care ţi le doreşti irezistibil, de care nu vrei să te mai desparţi, pe care ţi-e greu să crezi c-o să le uiţi. E ca şi cum ai vedea femei îmbrăcate în flori sau purtând trene de îngeri, rochii desprinse din tablouri aflate în marile galerii ale artei.

Prefaţând o expoziţie a Doinei Levintza, criticul de artă Dan Hăulică afirma: „În concepţia artistei, fiecare dintre noi, cei care îmbrăcăm veşmintele imaginate de ea, căpătăm un rol, o partitură proprie, chiar pe o scenă fictivă”.

Talent, personalitate, forţă creatoare. Dar aceşti termeni se cer neapărat raportaţi şi racordaţi la experienţa unui pictor scenograf dublat de un excelent psiholog care a descoperit în cadrul ei mirific gustul şi culoarea realităţii.

„De la Shakespeare la Cehov, de la O’Neill la Dürrenmatt, de la Aristofan la Ionesco, Albee, la dramaturgi români, trecând prin spectacolul de televiziune, teatru sau cinema, Levintza a îmbrăcat sute de personaje şi a creat spaţiul de joc pentru zeci de opere”, scria criticul de cinema Eva Sârbu.

Iar Sânziana Pop aprecia: „Doina Levintza singură ar putea să conceapă un spectacol în care să joace chiar costumele ei. Ea rezistă de multă vreme concurenţei acerbe, desenând costume imaginabile doar în poezie şi reverie, transformând scena într-o lume de vis”.

În casa Doinei Levintza ai impresia că ai intrat într-un muzeu, într-un decor de teatru fabulos. Încă de la intrare te întâmpină câteva manechine îmbrăcate în costume militare de epocă. Apoi, imense „păpuşi” în rochii de mireasă, unele mai senzaţionale decât altele. Jobenuri, pantofi, cizme şi genţi unicat, scaune din lemn cu intarsii de fildeş, scrumiere de jad şi onix, o vastă colecţie de orologii de epocă, gramofoane, colivii, fotografii de epocă, reprezentându-le pe Majestăţile Lor, Regina Maria, Regina Anna, Regina Elena…, manechine cu măşti de carnaval, toate creează o atmosferă barocă, foarte specială. Pe pereţi sunt etalate multe marine reprezentând Balcicul, sub semnături celebre, amintind de Castelul Reginei Maria, picturi cu Arlechini, iar în altă parte tronează o imensă „Pasăre măiastră” de Viorel Mărginean.

„Eu creez personaje şi în teatru, şi dincolo de scenă”

Scena, ca un destin, v-a orânduit întâmplările existenţei. De aceea, v-aş propune să discutăm nu numai despre modă, dar şi despre cariera dumneavoastră de pictor scenograf, despre confluenţa dintre spectacol şi modă. Formaţia de arhitect, o vastă cultură a civilizaţiei şi istoriei costumelor, experienţa bogată adunată în televiziune şi pe scena marilor teatre au lăsat acea amprentă inconfundabilă a stilului dumneavoastră imperial-serafic, magic-teatral. Fiecare costum respiră în ritmul scenariului şi al partiturii. Aţi avut şansa întâlnirii, atât în teatru, cât şi în film, cu regizori exigenţi şi competenţi. Aţi lucrat multe spectacole cu aceiaşi regizori de care v-aţi şi legat sufleteşte şi împreună aţi depăşit arta orchestrării cuvintelor. Ce înseamnă o colaborare într-o asemenea situaţie ideală?

Unul dintre regizorii cu am lucrat mult este Dan Puric, un mare artist ce ne face să visăm la frumosul şi binele din noi, acolo unde alţii nu fac altceva decât să distrugă sistematic aceste valori. „După părerea mea, Dan Puric este unul dintre artiştii uriaşi ai timpului nostru, a cărui colaborare o voi căuta întotdeauna…”, nota directorul Teatrului Toursky, adăugând: „Splendid acest «Hic sunt leones», realizat împreună cu Doina Levintza, ca un elogiu adus feminităţii şi erotismului”.

Aţi cucerit nu numai Europa, dar şi China cu „Hic sunt leones”, în regia lui Dan Puric, iar fascinantele dumneavoastră costume au fost ca un elogiu adus feminităţii şi erotismului. „Au venit avangardiştii” era titlul cronicii semnate de Jia Xiaofei: „Pur şi simplu, acest spectacol împachetat în ambalajul comercial al unei gale de modă a avut efectul unui miraj pentru spectatorii chinezi”.

Am avut două spectacole, unul la Beijing, în faţa a peste 2.500 de oameni, şi altul în Qingdao, un oraş de pe malul Pacificului, de asemenea, într-o sală arhiplină. Presa de acolo a publicat cronici elogioase, în care se spunea că spectacolul nu are nevoie de cuvinte. Mi-aduc aminte că am fost invitată la Hanovra să fac un defileu de modă şi am avut ideea să-i propun lui Dan Puric să facem un spectacol. În două zile a venit cu scenariul, care se bazează pe sinteza unor diferite mijloace de expresie scenică, pantomimă, teatru gestual, inserţii de lumină şi sunete alternând cu tăceri pline de tensiune emoţională, un spectacol fără cuvinte, atât de necesar într-o capitală europeană. Am recreat peste 400 de costume, adevărate bijuterii. „Triumf, succes, o victorie a spiritului, spectacolul având un efect de miraj”.

Un spectacol impresionant a fost „Royal Fashion”, care a fost întrerupt la Teatrul de Operetă şi reluat la „Rapsodia”, pe Lipscani. Timp de două ore graniţa cu miraculosul e ştearsă, transpunându-te într-o dimensiune a imaginaţiei. Trecutul intră în dialog cu prezentul prin lumină, culoare, costum, muzică şi mişcare. Asistăm la un melanj al scenelor galante cu imagini din realitate. În vasele comunicante ale memoriei se amestecă pilduitor generaţiile hippie cu cele ale rococo-ului francez, marile defileuri de modă europene şi americane cu manifestanţii Chinei şi Rusiei sovietice. Ţinută de gală, rochii vaporoase. O excelenţă, o suveranitate, o demnitate, o graţie. Este povestea regalităţii pe care o urmăreşti cu sufletul la gură. Aşa începe baletul istoriei. Spectatorul este trimis într-un soi de tunel al timpului, care debutează cu două secvenţe simbolice: uciderea Romanovilor şi fragmente de film documentar cu regii şi reginele României. Care v-au fost izvoarele în realizarea acestor splendide costume din perioada Romanovilor?

I-am mărturisit din nou lui Dan că visez să fac o paradă de modă regală, cu tot farmecul şi eleganţa acelor timpuri. Nu vă pot spune cât de repede a reuşit să creeze scenariul şi să-l îmbine cu muzica şi costumele. Şi cred că i-a reuşit foarte bine acel contrast între urât şi frumos, aducând spectacolul în zilele noastre. Brusc, regizorul dă timpul înapoi şi reintră în timpul nostru precum în scena atât de semnificativă, în care menuetul e acoperit de hip-hop şi de rap, iar adolescenţii străzii încep să înveţe menuetul. Am văzut o expoziţie formidabilă dedicată familiei „Romanovilor”, făcută de ruşi la Montecarlo. Cred că a costat foarte mult, pentru că erau nu numai costume de mare fast, dar şi mobilier şi fotografii. Costumele mele au fost făcute cu buget mic, păstrează feminitatea şi rafinamentul. Această creaţie nu este doar punerea în scenă a unor momente din istoria monarhiei, ci reprezintă şi un mod de a ne redescoperi originile şi valorile. Regalitatea presupune o înălţare, o înnobilare, o scoatere din mulţime.

Aţi colaborat mult şi cu Andrei Şerban, printre altele la „Trilogia Greacă” de pe scena „Teatrului Naţional” din Bucureşti, unde costumele aveau o turnură antică, într-o manieră care evita localizarea. Apoi, în 1991, aţi semnat scenografia la „Noaptea Regilor”, în care totul era fast şi somptuozitate, de o plasticitate seducătoare. Tot cu Andrei Şerban aţi creat costumele pentru „Livada de vişini”. Iar recent, pe scena „Naţionalului” din Iaşi, „Troienele”.

Pe Andrei Şerban l-am cunoscut în anii ’70 prin Alexandru Bocăneţ. Eram angajata televiziunii şi am lucrat împreună nişte spectacole foarte frumoase, printre care „Improvizaţie la Versailles”, unde mi-a dat posibilitatea să realizez costume stilizate, deosebit de bogate şi spumoase. A urmat un spectacol la Teatrul Naţional, pe care îl am în suflet, „Cântecul lebedei”, de Cehov, cu Emil Botta, genial poet. Era firav, poetic, romantic, de o frumuseţe sufletească incredibilă. Încă îi ţin minte vocea. Ţin minte că am fost la Praga şi i-am adus un Christ şi o icoană. Îmi imaginam că am să ajung într-o casă cu obiecte vechi, cu cărţi. Şi am ajuns într-o casă de o simplitate de neimaginat: un pat şi un birou în dreptul unei ferestre. Era de o austeritate de mânăstire. A fost atât de emoţionat de darul meu, încât după aceea mi-a trimis un buchet enorm de trandafiri şi o poezie. Am ţinut-o în geantă mult timp pentru că simţeam că mă încarcă cu energii. Imensa scenă era goală şi, la sfârşit, se deschidea tavanul şi apărea cerul. Mare păcat că această producţie nu se mai găseşte în arhiva televiziunii. Multe din spectacolele create au fost nişte bijuterii care trebuiau ocrotite pentru că ele reprezintă istoria teatrului. După această colaborare cu Andrei Şerban, el mi-a mărturisit că trebuie să plece pentru că are o bursă în America. În anii ’90, atunci când a revenit în ţară, preluând conducerea Teatrului Naţional, am lucrat împreună la „Trilogia Greacă”, „Noaptea Regilor”, „Livada cu vişini”. Iar recent, la „Troienele”, în care se observă o altă viziune a lui. Costumele stilizate imaginate de mine mă bucur că au avut succes de public şi de critică.

O altă personalitate cu care aţi lucrat îndelung a fost regizorul Gyorgy Harag.

Am realizat împreună şapte spectacole şi am învăţat multe de la el. Era foarte special. Avea un suflet mare şi era fermecător. A avut o viaţă interesantă şi dureroasă, fiind singurul supravieţuitor dintr-un lagăr nazist. Ajunsese până acolo încât îmi povestea că a mâncat pământ. Au venit americanii şi erau doi supravieţuitori. Aveau medicamente numai pentru salvarea unuia. Întrebând care este cel mai tânăr, a fost salvat Harag. De aceea avea această capacitate de a iubi toţi oamenii din jurul lui, li se dăruia total. Făceam nenumărate turnee, la Nova Gorica, la Belgrad, la Budapesta, la Viena. Era adorat de actori şi când intra el în teatru parcă răspândea o lumină împrejur. Repetiţiile începeau şi se terminau cu discuţii asupra spectacolului. Montările lui erau formidabile. „Unchiul Vania”, pus în scenă în Iugoslavia, la Teatrul Maghiar din Novi Sad, a luat opt premii. A fost o colaborare pe care n-am s-o uit niciodată. De la el am învăţat bucuria de a descoperi ce se poate face pe trei metri de scândură. Îmi aduc aminte cu nostalgie ceea ce îmi spunea la premieră: „Gata, nu mai pot să schimb nimic. Hai să mâncăm o îngheţată. Nu îmi mai place să mă uit la acest spectacol pentru că aş vrea să-l fac altfel”.

„Le-am dat costumelor mele suflete”

Un alt personaj de care v-aţi legat cariera este regizorul Mihai Măniuţiu, care a creat cu artă spectacole greu de definit, iar dumneavoastră aţi mărit această spectaculozitate prin costume şi poezia luminilor, prin migala şi rigoarea construcţiei. De neuitat acel „Richard al III-lea”, de pe scena Teatrului „Odeon”, despre care cronicarul de la „The Times” scria: ”Fabuloase costumele în negru şi auriu, încărcate de somptuozitate. Deosebit de frumoase, cu forţa de seducţie a florilor carnivore, ele sunt ca o contrapunere la scenografia de sfidătoare austeritate”. Tania Radu afirma: „Sunt cele mai frumoase costume care au urcat vreodată pe scenă”, iar criticul Marina Constantinescu aprecia: „O eleganţă plină de bogăţie, dublată de simbolistica culorilor folosite şi somptuozitate”.

Am lucrat 10 spectacole împreună. Mihai Măniuţiu posedă un simţ exact al gradării nuanţelor. Am încercat să gândesc costumele ca o prelungire a spaţiului scenic. A fost o perioadă frumoasă şi creativă alături de Marcel Iureş şi actorii Teatrului „Odeon”, în „Richard al III-lea”. Cu Măniuţiu am mai făcut „Noaptea călugăriţelor portugheze”, în care costumele au avut, cred, o rafinată eleganţă prin frumuseţea lor în alb, negru şi roşu. În „Nunta”, scena era invadată de costumele maramureşene stilizate în roşu şi negru. „Richard al II-lea”, de pe scena „TNB”, l-am lucrat în detaliu până la accesoriul cel mai comun. De unde, şi „dimensiunea de frescă”. Decorul constă dintr-o succesiue de cortine purpurii, care dispar în actul al II-lea şi lasă scena goală şi neagră. N-aş vrea să uit de „Omor în catedrală”, după T.S. Elliot, în care costumele întăresc vizual anumite simboluri, păstrează opoziţia fundamentală a două lumi. În „Caligula”, din 1996, „costumele susţin forţa acestui spectacol puternic arhitecturat, în care publicul respiră şi se lasă pătruns de imagini, voci, sunete, care atestă gravitatea unui Cezar”, afirma George Banu. Decorurile progresează spre negru, iar costumele individualizează personajele. Tonurile princiare de mov şi albastru ale togilor romane de la început se schimbă treptat în costume-uniforme negre, care condamnă parcă la moarte. Tot cu Măniuţiu, am colaborat şi la „Îmblânzirea scorpiei” la Teatrul „Haymarket” din Leicester. N-aş vrea să omit nici „Antigona”, după Sofocle, pe scena Teatrului din Piatra Neamţ, unde prezenţa costumului cu văluri simple şi tunici colorate ferm în negru, verde închis, auriu, violet, este completată de pelerinele negre care au ca accesoriu fulare lungi albe şi vişinii şi pălării cu boruri largi.

Desigur, de-a lungul carierei dumneavoastră, aţi jonglat cu epocile, cu tipologiile, cu stilurile. Ce alte creaţii v-au rămas alăturate sufletului?

Am lucrat cu Dragoş Galgoţiu, cu care m-am împăcat foarte bine. Este un intelectual rafinat care reuşeşte ca relaţia dintre text, plastică şi culoare să fie înlănţuită. Este un personaj care gândeşte mult şi vrea să-şi transpună ideile în acelaşi ritm. Am colaborat cu el în „Viaţa e vis”, de Calderon de la Barca, pe scena Teatrului „Odeon”, şi la „Berlin Alexanderplatz” de Alfred Döblin, la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, dar şi la „Societatea de vânătoare”, după Thomas Bernhard, la „Teatrul Maghiar” din Cluj, „Epopeea lui Ghilgameş”, la Teatrul „Odeon”, în care realul se îmbină cu fantasticul, în „Hamlet Machine” după Heiner Müller. Dar un spectacol drag inimii mele este „Portretul lui Dorian Gray”, după Oscar Wilde. Recent am lucrat cu Dragoş Galgoţiu la „Ascensiunea lui Arturo Ui” de Brecht pe scena Teatrului „Odeon”. Aş mai menţiona un alt spectacol cu „Caligula”, în regia lui Horea Popescu şi admirabila scenografie a lui Paul Bortnovski, în care măştile create de mine generau o atmosferă stranie. Şi tot cu acelaşi regizor, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, de Wasserman, în care costumele erau o contrapunctică şi amară ironie, cu o distribuţie de mare clasă. Creaţiile mele erau excentrice şi spectaculoase în „Opera de trei parale”, regizată de Beatrice Rancea, dar şi de un fast crepuscular, decadent, în „Dama cu camelii”, în regia lui Răzvan Mazilu. Îmi pare rău că, din lipsa spaţiului, nu le pot aminti pe toate marile personalităţi cu care am colaborat, atât regizori, actori, cât şi compozitori.

Totuşi, aş vrea să-mi spuneţi câteva cuvinte despre Liviu Ciulei, alături de care aţi creat subtile şi dantelate nuanţe, aţi explorat resursele de expresivitate ale convenţiei teatrale, funcţia revelatoare a metaforei, puterea asociativă a simbolurilor, în „Elisabeta I”, de Paul Foster, şi în „Furtuna” de Shakespeare, pe scena Teatrului „Bulandra”.

Îl admiram atât de mult pe Ciulei încât atunci când mi-a propus o colaborare nu mi-a venit să cred. Secretul tinereţii sale consta tocmai în neobişnuita mobilitate a unei gândiri teatrale mereu împrospătate, în supleţea şi siguranţa cu care se mişca pe un vast registru afectiv, exprimându-şi de fiecare dată altfel ipotezele de lucru. De aici, şi reputaţia sa internaţională de artist inovator. Exista în preocupările sale o perpetuă tendinţă spre compoziţie, spre construcţie. Avea un extraordinar simţ al teatrului, o capacitate de descătuşare a fanteziei la joc şi la joacă, la imaginaţie. Aşa cum afirma Frank Rick în „Sunday Journal” în timpul turneului cu „Furtuna” la „The Guthrie Theater” din Minneapolis, „Apropierea lui Ciulei de Shakespeare este un model de ingeniozitate teatrală şi intelectuală. Rezultatul este o seară suspendată între râs şi lacrimi, între optimismul elisabetan şi nihilismul veacului XX. Ciulei îmbracă piesa într-o lume magică şi misterioasă”. În plus, nu era puţin lucru să fii alături de monştri sacri ai scenei, precum Gina Patrichi, Toma Caragiu, Marin Moraru, Ion Caramitru, Irina Petrescu, Florian Pittiş, Victor Rebengiuc, George Constantin…

Am învăţat că obiectele au o poveste

Dar, întorcându-mă, aţi lăsat o inconfundabilă semnătură ca pictor scenograf şi în foarte multe creaţii cinematografice. Unele dintre acestea au o valoare artistică incontestabilă, deloc conjuncturală. Sunt artă în adevăratul sens al cuvântului şi pot fi reprogramate oricând, fără ca spectatorii aflaţi în sală să aibă impresia că poartă pecetea unui anumit timp.

Ca scenograf, în film nu ai aceeaşi libertate ca în teatru. Lucian Pintilie mi-a dat posibilitatea să creez cu adevărat în „De ce bat clopotele, Mitică?”. Era un ca un tiran vrăjitor. Am folosit măşti reale şi elemente de costum purtate şi „trăite” care au dat veridicitate.Am simţit atunci că era nevoie de mine şi asta îţi dă o împlinire. Fiecare costum l-am croit şi l-am conceput pe figura personajului. Am suferit atunci când filmul a fost interzis şi l-am mai revăzut după 20 de ani. Am lucrat mult şi cu Sergiu Nicolaescu. O peliculă la care ţin este „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, unde am cunoscut o actriţă fermecătoare, Ioana Pacula. Am strâns costume de la tot felul de Miss din perioada interbelică, din anii ’20, umblând prin diferite case vechi, în special din zona Uranus, Cazărmii, care astăzi a dispărut. Mă duceam să caut ceva şi rămâneam ore în şir de vorbă cu acele bătrâne care îmi povesteau multe despre viaţa lor şi despre fiecare costum. Am învăţat atunci că obiectele au o poveste. Îmi arătau costume din „lada lor de zestre”, coborâte parcă din poveştile de odinioară. Nu mă interesa atât preţiozitatea, cât povestea lor. Păcat că o parte din istoria noastră s-a dus. Am întâlnit atunci oameni cu lacrimi în ochi care-şi vindeau lucrurile pentru că erau daţi afară din case, care sufereau când vedeau teracotele lor cu cahle uimitoare dărâmate. Am realizat costumele din „Aurul, Profetul şi Ardelenii”, al lui Dan Piţa, am patinat până când am făcut răni la mâini pentru a le da aparenţa de western adevărat. Eleganţa şi rafinamentul cromatic au caracterizat costumele din „Orient Express”, tot în regia lui Sergiu Nicolaescu. Am colaborat cu Nae Caranfil la „Restul e tăcere”, imaginând veşminte cu iz interbelic. Apreciate au fost şi creaţiile evocând epoca medievală pe care le-am gândit pentru „Galgameth”, în regia lui Sean McNamara.

E important să interpretezi în stil personal şi să transpui totul în creaţie

Adevăratul debut în lumea artelor l-aţi avut în televiziune, în 1970, unde aţi lucrat cu regizori de teatru ca Letiţia Popa, Sava Băleanu, Cornel Todea, Alexandru Bocăneţ… Sobre au fost ţinutele pentru „Şase personaje în căutarea unui autor”, cu Irina Petrescu, Fory Etterle, în regia Letiţiei Popa, pline de inventivitate, în genul Commediei dell’Arte, cele din „Nebunia lui Pantalone”, în regia lui Alexandru Tatos, romantice, cele din „Pescăruşul”, în regia lui Petre Sava Băleanu, cu admirabilii actori Victor Rebengiuc, Gina Patrichi… Amuzante, cele din „Nu sunt Turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, în regia lui Cornel Todea.

Televiziunea mi-a dat ocazia să mă descopăr ca scenograf şi autor de costume şi totodată să-mi creez un stil. Desenam foarte frumos şi făceam generice pentru emisiuni. Am învăţat să creez decoruri speciale pentru a fi filmate de 4-5 camere de luat vederi, dar am aflat totodată şi ce înseamnă recuzita unui spectacol, mobilierul. Atunci, televiziunea m-a captivat încet-încet, am prins gustul obiectelor frumoase prin istoria lor şi am început să colind toate magaziile de la Buftea pentru că televiziunea nu avea mai nimic la vremea aceea. A fost o perioadă extrem de creativă pentru mine. Se făceau spectacole deosebit de interesante. Erau prezentate piese de Dürrenmatt, Albee, Eduardo de Filippo, Brecht, Shakespeare… L-am întâlnit în acea perioadă pe Cornel Todea, un om tonic căruia îi plăceau experimentele. Cu el am învăţat să lucrez în teatru producţii mai experimentale. Când am realizat „Nu sunt Turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, am făcut o invenţie care a funcţionat foarte bine mulţi ani după aceea. Îşi făcea muzica pentru spectacole. De la el am început să iubesc muzica lui Leonard Cohen. Era de o cultură de neimaginat. Mi-am dat seama că în această profesie trebuie să citeşti imens, să ştii de toate. Iar de la Cornel am început încetul cu încetul să descopăr lumea, să citesc mult despre ce se întâmplă în domeniul culturii. Şi de multe ori mă gândesc ce şansă are actuala generaţie, având totul la îndemână. În vremea aceea, trebuia să alergi, să dai din coate ca să pui mâna pe o revistă de design, de arhitectură. Am lucrat „Seară de toamnă” de Dürrenmatt, primul spectacol de teatru. Am creat costumele pentru „Othelo”. Todea era plin de umor şi chiar cu o lună înainte să se prăpădească, a venit la mine şi era la fel de tonic. Ştiam că era bolnav, dar nu bănuiam că se va duce atât de repede. Îşi adora nepoţii. Şi aş vrea să spun că a suferit foarte tare când a fost învinuit că a fost colaborator al Securităţii, lucru care s-a dovedit că a fost, de fapt, o calomnie.

Aş vrea să revenim la televiziune şi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre fostul dumneavoastră soţ, Alexandru Bocăneţ, dispărut tragic în cutremurul din 4 martie 1977. Să nu uităm că, împreună cu el, aţi creat un adevărat stil de spectacole muzicale pentru TV.

El a venit în televiziune când eu lucram de câţiva ani. Prima noastră colaborare a început cu un spectacol muzical. I-a plăcut cum desenam scenele, cadru cu cadru. Am format o echipă cu Anda Călugăreanu, Dan Tufaru, Florian Pittiş. Erau vremuri dificile, dar am reuşit să creăm un stil propriu, în alb-negru. Primul lui film color, „Gloria nu cântă”, un film muzical cu Tora Vasilescu, Toma Caragiu şi Horaţiu Mălăele, a avut premiera după 4 martie ’77. Pentru mine a fost o mare tristeţe.

Cum aţi reuşit să depăşiţi acel moment tragic al cutremurului din ’77, în care a dispărut şi Alexandru Bocăneţ?

Mă întorsesem la ora 15.30, de la Buftea, la Titus Munteanu, care semna scenariul pentru o viitoare emisiune pe care o făceam împreună. Ieşisem cu câinele la plimbare pe stradă când m-a prins cutremurul. M-am întors repede acasă şi am văzut că era întreagă. Titus Munteanu, căruia i-am telefonat, întrebând de Alexandru, mi-a spus: „N-a venit încă la mine, îl aştept cu cafeaua fierbinte”. Apoi am sunat la mama lui Bocăneţ. Nu era nici acolo. A doua zi, am plecat la televiziune şi atunci am auzit la radio, de la Matilda Caragiu Marioţeanu, sora lui Tomiţă, că Bocăneţ ar fi fost în vizită la Toma, în blocul cu barul „Continental” care s-a prăbuşit, lângă Biserica Rusă. Am stat şi am aşteptat cinci zile şi cinci nopţi o veste de la el şi numai Dumnezeu ştie ce înseamnă să aştepţi. A fost un destin faptul că trebuia să fie undeva şi, nu ştiu de ce, a ajuns la Caragiu acasă. N-am putut să mai intru în televiziune şi nici în casa mea. M-am mutat la prietena mea Ada Ioanid, şi ea plasticiană, care, din păcate, a plecat dintre noi. Am avut o perioadă neagră în viaţa mea. Stăteam şi mă uitam tot timpul în gol. Nopţile îmi erau un coşmar.

Cum v-aţi regăsit drumul? Cât de grea a fost viaţa fără scenă în acea perioadă?

Mi-am dat demisia din televiziune şi am început să creez pentru Fondul Plastic nişte bluzoane, fuste şi rochii care nu erau lucrate cu maşina de cusut. Erau un fel de patchwork, pânzeturi de Fondul Plastic pe care le combinam cu bucăţi de dantelă sau de mătase, cu imaginaţie şi fantezie, şi pot să spun că au avut un mare succes. Am inventat, luând bucăţi pe care le suprapuneam şi le coseam de mână. Era o mare criză de materiale de calitate şi de piese create cu inventivitate.

Moda trece, rafinamentul durează

Atunci când fostul ambasador al Franţei E.S. Henri Paul v-a înmânat însemnele de „Cavaler al Artelor şi Literelor”, din partea Ministrului Culturii al Franţei, Frédéric Mitterrand, acesta mărturisea: „Arta dumneavoastră se găseşte la confluenţa dintre spectacol şi modă, dintre perfecţiunea dată de haute couture şi artificiul imaginii, dintre creaţia cea mai luxoasă şi inventivitatea decontractată a costumelor. Ca şi dumneavoastră, şi eu iubesc moda despre care Cocteau spunea foarte frumos că moare foarte tânără, dar tocmai acest lucru face ca lejeritatea ei să fie atât de gravă. Daţi viaţă visurilor dumneavoastră într-o răsucire demnă de un bijutier în celebrele patchworkuri feerice, cât şi în rochiile dumneavoastră monumentale, sculpturale şi spectaculoase”. Care credeţi că a fost cheia succesului într-un domeniu cum este moda, în care e greu de pătruns şi de făcut carieră?

Ştiu că am muncit toată viaţa mea non stop. N-am avut zile de sărbătoare. Am lucrat, n-am făcut compromisuri. Tot ce am făcut a fost numai pentru sufletul meu şi cum am vrut eu. Pentru mine fiecare femeie este un personaj. Cred că acesta este secretul: să faci totul cu mare bucurie, dragoste. În modă, trebuie să ştii istoria artei, istoria costumului, să ai fantezie şi imaginaţie, cum se concepe un costum, care sunt stilurile şi, mai mult, trebuie să ai har. Acela de a organiza întregul univers pe axul unei idei. Cred că există o deosebire între creator, a cărui modă rezistă în timp, şi designer, care lucrează pentru un sezon. De aceea îmi place să mă consider creator de costume şi nu de modă.

De fapt, când aţi visat prima dată să creaţi costume, să mergeţi în căutarea timpului pierdut?

Niciodată. În adolescenţă eram îndrăgostită de sculptură. O vreme am cochetat cu teatrologia. Şi m-am decis pentru arhitectură. Familia din partea mamei era din Austria, din partea tatei, bunicii au venit de la Sankt Petersburg. Cred că de la mama am moştenit talentul la desen şi îndemânarea. Era o femeie frumoasă, blondă, de care bunicul era mândru când ieşeau la baluri, la Viena. Pe deasupra, avea demnitatea şi rafinamentul austriac împletit cu firea pasională a ruşilor.

Veşmintele dumneavoastră îmbracă şi pun în valoare roluri, caractere, personalitatea celor ce le poartă. Dar recunoaşterea în modă nu poate fi decât internaţională. Sunteţi ca un vrăjitor care face şi desface magic, reinventează şi se joacă cu simetriile, asimetriile, cu modelele, cu volumele… Unde v-aţi lansat pentru prima dată?

Îmi doream să ies în Occident, deoarece în ţară simţeam că mă sufoc. M-am dus la Uniune şi le-am mărturisit dorinţa mea de a face o expoziţie în străinătate. Le-am spus că fac artă decorativă şi pot să fac şi tapiserie. Dar ajungând acasă, mi-am zis că mai bine să fac nişte obiecte decorative uluitoare. Am creat nişte păpuşi în mărime naturală, cu capetele din papier mâché, pe care le-am pictat, le-am făcut frumoase şi le-am botezat „Romantica”, „Vampa”, „Misterioasa”, „Gitana”, „Agresiva”, „Românca”, „Mireasa” şi le-am prezentat la Uniune. Aşa am făcut prima mea expoziţie la Paris, fiind invitată la o galerie de artă, ajungând în paginile jurnalelor franţuzeşti de modă, fiind apreciată de critica de specialitate. Am avut succes şi am fost invitată să mă duc Monte Carlo cu altă expoziţie. Am făcut alte haine, le-am îmbrăcat pe păpuşile mele în alte ţinute şi de atunci expoziţiile s-au ţinut lanţ. „Creaţiile Doinei Levintza nu se poate spune că sunt de modă, căci artista se situează în afara şi deasupra tuturor convenţiilor. Ele reprezintă rezultatul unei largi traversări prin toate personajele de ficţiune pe care le-a îmbrăcat, le-a imaginat şi le-a reîncarnat”, scria C.A. Fecchino în „Journal de Monaco”. Un alt cotidian francez consemna: „Arhitectă, decoratoare de teatru, creator de costume pentru teatru, cinema şi televiziune, Doina Levintza a venit de la Bucureşti cu o colecţie care ne-a uimit. Fantezia sa este debordantă, modelele sunt unice şi fiecare femeie poate descoperi ceea ce îi convine. O uimitoare rochie neagră, care poate să fie clasică sau diabolică, Gitana în culori de un roşu aprins, cea din Anii Nebuni, în paiete, mătase şi muselină, Romantica cu volane, Misterioasa cu marea pălărie cu voaletă, Vampa cu decolteurile vertiginoase şi transparenţe sugestive şi inevitabila rochie de mireasă, uluitoare în toate variaţiile sale. Ar trebui să-i mulţumim Doinei Levintza pentru acest spectacol fulminant în care am aplaudat la nesfârşit rochiile, accesoriile, păpuşile…”, scria în „Flashes d’Azur”. După ce am prezentat creaţiile mele la Monte Carlo şi Paris, am primit multe oferte de a rămâne în Franţa, dar nu le-am acceptat, deoarece simţeam nevoia să mă întorc la locul unde m-am născut şi am prieteni. Viaţa unui emigrant nu este deloc uşoară. Este foarte dură. Cine crede că este uşor să te rupi de matcă se înşală.

„Doina Levintza este înrudită cu Federico Fellini şi Salvador Dali”

Michel Desforges scria în Le Figaro: „E de ajuns să-i vezi o singură dată prezentarea de modă pentru a recunoaşte apoi o «Levintza» în orice ocazie, la o petrecere sau la o Gală. Fiecare rochie e unică. Mătase brodată şi rebrodată, broderii şi lameuri. Pentru Doina Levintza vârsta nu există. Ceea ce contează este clipa. Ea ştie să-şi facă intrarea în scenă. Pentru ea teatrul vieţii nu se opreşte niciodată. Doina Levintza este înrudită de departe cu Federico Fellini şi Salvador Dali”. Cariera dumneavoastră internaţională a culminat cu prezentările în cadrul „Săptămânii Modei” de la New York. Vă sunt consacrate pagini în prestigioasa revistă „Harper’s Bazaar”, unde apăreţi alături de nume ca Bill Blass, Calvin Klein sau Donna Karan, în care nu conteneau laudele la adresa designerului care-i cucerise cu rochiile gen Scarlett O’Hara. Ce înseamnă a avea stil?

A fost ambiţia mea să văd unde mă aflu. Fără falsă modestie, la New York am avut succes. Făcusem un spectacol de modă la „World Trade Plaza”, la sala „New York”, unde am cunoscut un fotograf american de origine română care m-a invitat să merg în Statele Unite. Am luat toate albumele, casetele pe care le aveam şi am plecat acolo. Am dat un interviu şi am fost acceptată să prezint la „Săptămâna Modei” din New York. Am învăţat cum se face din modă un business. În primul an, am plecat cu bani mai puţini şi sala nu era prea grozavă, dar cu ceea ce am câştigat de la primul meu show de modă am pregătit un alt defileu, care a avut loc la „Biblioteca Naţională” din New York, într-o sală splendidă, cu şampanie, caviar, lume stilată. Atunci am avut ocazia să-l cunosc şi pe marele fotograf român Dan Lecca şi datorită lui a apărut colecţia mea, „Summer Dream”, în revista „Harper’s Bazaar”. Într-o cronică scria: „Creaţiile Doinei Levintza se pot pune o singură dată în viaţă şi n-ai să uiţi niciodată acea zi”. Tot ceea ce am prezentat nu era pret-à-porter, era mai apropiat de stilul haute couture şi erau unicate. Eu nu fac modă. Eu creez personaje şi în teatru, şi dincolo de scenă. Orice femeie are nevoie la un moment dat să fie un personaj. A avea stil este foarte important pentru imaginea de azi. Stilul este o chestiune de personalitate şi îţi dă posibilitatea să fii protagonistul vieţii tale.

Care sunt stiliştii preferaţi?

În 1920, Coco Chanel a revoluţionat moda eliberând femeia din constrângerile corsetului. Când mă gândesc la o femeie elegantă îmi vin în minte creaţiile lui Christian Dior din anii ’50 sau cele ale lui Armani de azi. Armani spune Nu excesului, Nu unei nudităţi ieşite din comun, Nu senzaţionalului. Dar croielile sunt impecabile şi materialele de o extraordinară calitate. În domeniul haute couture, Karl Lagerfeld aduce strălucire, John Galliano îşi continuă nebunia creativă, Marc Jacobs este indiscutabil unul dintre cei mai inovatori designeri ai modei, Jean-Paul Gaultier, copilul teribil al modei, Christian Lacroix semnează o întoarcere la parfumul şi culoarea din Provence. Îmi plac creatorii care se apropie de teatru. În acest sens, fascinanţi sunt John Galliano sau Alexander McQueen cu creativitatea sa debordantă, pentru că păstra şi eleganţa, şi excentricitatea în ceea ce făcea. Îmi place şi minimalismul unora, dar şi excentricitatea, iar în ultimul timp s-a ridicat o generaţie de tineri foarte interesanţi, foarte ambiţioşi şi de o extraordinară tenacitate. Gândiţi-vă că un foarte tânăr designer, Jason Wu, la 26 de ani a ajuns s-o îmbrace pe Michelle Obama.

Dar să nu uităm că moda înseamnă şi bani, şi publicitate.

Da, nu trebuie însă să ai un logo pe frunte pentru a recunoaşte stilul unui mare designer. Singurul meu regret este că în această ţară nu am reuşit să fac ceea ce mi-am dorit: să existe şi în România o „Săptămână a Modei de la Bucureşti”. A încercat Irina Schrotter, la Iaşi, dar a renunţat tot din cauze financiare. Ar trebui să se implice şi statul. În lume, tinerii designeri sunt sprijiniţi de asociaţii profesionale de tipul „Camerei Sindicale” de la Paris, care are susţinerea statului francez.

Urmărind un defileu de modă prezentat de „Dolce&Gabbana”, intitulat „Sicilia”, am observat că îşi avea rădăcinile în tradiţia costumului popular. De ce nu există oare o influenţă autohtonă mai mare în moda românească, de exemplu, din zona maramureşeană sau din cea transilvăneană?

Există, dar e singulară. Ana Cliţan este un exemplu. Dacă este o încercare a unui creator într-un atelier, ce face? Am imaginat recent costumele pentru Corul „Madrigal”, care celebrează 50 de ani. Ele sunt formate din două piese, care se îmbracă una peste cealaltă, lucrate din materiale uşoare, deschise la culoare şi pictate manual. Peste aceste picturi, ţesăturile sunt brodate tot manual, cu broderie grea şi amplă. Prima rochie este de influenţă boierească, din perioada medievală românească. Cea de a doua rochie, care se pune pe deasupra, are influenţe populare, în paletă cromatică bogată şi stilizată modern.

La ce visaţi?

De câţiva ani îmi doresc foarte tare să fac o galerie de costume de teatru şi film, ca un mic muzeu. Făcusem în urmă cu câţiva ani o asemenea Galerie. Printre altele, era etalată una dintre rochiile Reginei Maria, de mare valoare istorică, dar şi emoţională. Cum lumea are nevoie de frumos, multe persoane intrau în galerie şi plecau încântate. Din motive independente de mine, timp de doi ani de zile galeria nu a mai funcţionat şi lucrurile s-au prăfuit şi s-au decolorat. În sfârşit, acum lucrurile s-au liniştit şi vreau să investesc nişte bani ca să refac această galerie. Sunt un om ambiţios şi voi reuşi cu siguranţă s-o fac.

Sunteţi şi furnizorul Casei Regale. Aţi fost răsplătită cu „Crucea Casei Regale a României”, înmânată de Regele Mihai. Ce însemnătate are regalitatea pentru dumneavoastră? Să mai adăugăm faptul că, la diferite dineuri regale şi princiare, ASR Principesa Margareta a fost admirată pentru creaţiile pe care le purta, semnate Doina Levintza.

Regele are o demnitate, o căldură, o nobleţe greu de întâlnit, iar Principesa Margareta este o minune de om, plină de modestie. La fel Regina Anna, cu o extraordinară demnitate şi o frumuseţe sufletească excepţională. Mă bucur că-i cunosc atât de bine şi că ne vizitează casa şi atelierul. E o onoare pentru noi. Şi eu, şi soţul meu avem un cult pentru Casa Regală. E important faptul că ei, în sine, sunt o istorie a poporului român.

Dumneavoastră şi Dan Coma reprezentaţi două branduri puternice în modă.

Amândoi iubim frumosul şi avem bucuria creativităţii. Ne place să călătorim şi ne simţim bine atât în Provence, cât şi în Toscana, dar şi la Amsterdam, unde am fost acum câteva zile şi am vizitat un muzeu superb al genţilor, dar şi la Paris. Chiar dacă, de multe ori, voiajurile noastre sunt legate de târguri de specialitate sau de expoziţii. O carte bună, un obiect care-ţi face plăcere, o floare care-ţi mângâie sufletul, o întâlnire cu un prieten drag, toate acestea trebuie să acopere urâţenia care de multe ori se află în jurul nostru. Iubesc cu pasiune frumosul. Costumele mele fac parte din teatrul vieţii şi cosmosul nostru. Emoţia şi magia frumosului mi-au ghidat viaţa. Lor le-am sacrificat clipele şi visurile mele şi nu am considerat niciun moment că fac un sacrificiu.

Vom prezenta cititorilor curând cea de-a doua parte a interviului cu Doina Levintza despre spectaculoasa expoziție de la ARCUB.