Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un ferpar, pierdut în colţ de pagină, ne vesteşte că Ilie Purcaru, gazetarul de excepţie, mentorul şi sprijinitorul împătimit al atâtor generaţii de condeieri nu mai este!
"Măritule, blajinule, tu poţi, să mi-i omori în parte, să pot să-i plâng pe toţi.”
Tudor Arghezi
Un ferpar, pierdut în colţ de pagină, ne vesteşte că Ilie Purcaru, gazetarul de excepţie, mentorul şi sprijinitorul împătimit al atâtor generaţii de condeieri nu mai este!
S-a retras, modest şi discret, aşa cum a ales să îşi trăiască anii din urmă. După asta, a plecat să se odihnească puţin, după cum învăţase din stihul altui oltean de nobilă alcătuire sufletească.
În realitate, Ilie Purcaru reprezintă şi va continua să reprezinte o prezenţă inconfundabilă, în hronicul presei româneşti. A fost ,prin excelenţă, unul dintre aceia care s-au ambiţionat să contrazică sentinţa lui Andre Gide: "Numesc jurnalism, tot ceea ce mă va interesa, mâine, mai puţind decât azi!” Iar capodopera vieţii sale rămâne seria nouă, de la jumătatea anilor*60, a revistei craiovene ”Ramuri”. Al cărei suflet a fost. În acei ani, de relativ, dar real!, dezgheţ, Ilie Purcaru şi echipa sa de îndrăzneţi, au reuşit să valorifice, cu talent şi cu îndrăzneală, şansa pe care o aveau. Şansa de a prelua şi de a continua numele şi renumele unei reviste - reper a culturii româneşti interbelice. Revista "Ramuri” creaţie emblematică a generaţiilor lui D. Tomescu, D Fortunescu , C S. Făgeţel sau V..G. Paleolog. În paginile seriei Ilie Purcaru a "Ramurilor” şi-a aflat locul firesc suplimentul literar numit "Povestea vorbei”, coordonat de Miron Radu Paraschivescu, adevărată rampă de lansare unor talente tinere, astăzi certitudini ale vieţii literare. Tot aici s-a publicat "Dicţionarul de filosofie românească” prima încercare postbelică de reevaluare a unui tezaur spiritual atât de grav lovit de intoleranţa şi de ignoranţa bicisnică a corifeilor ideologici ai”diamatulului”.
Venit , mai apoi, la Bucureşti, a fost o prezenţă tonică şi necesară în viaţa unor publicaţii pe care le-a slujit şi cărora le-a cinstit pagina în care şi-a aşternut semnătura A crezut , cu sinceritate, dar fără vorbe mari, în noul curs pe care istoria României trebuia să îl urmeze după Decembrie *89.. Când, însă, a văzut şi a resimţit, atât de brutal şi de nedrept, că locul aspiraţiei spre mai bine şi al solidarităţii întru creaţie durabilă şi frumoasă îl luau ura, învolburarea şi justiţiarismul de rit taliban , a mai privit odată în jurul său şi-a strâns uneltele şi a plecat într-o altă lume.
Odihnească-se în pace, cu un mănunchi de ramuri înflorite, lângă tâmplă!
