Tudor Gheorghe. Sala Palatului. Plină ochi. "Representaţiunea a început nesmintit la ora şapte după-amiaza..." - scria pe un afiş al menestrelului, cu mulţi ani în urmă, Romulus Vulpescu. De atunci şi până în zilele noastre nu s-a schimbat nimic. Tudor Gheorghe "roagă a nu-ntrerupe cu aplausuri. Şi a le păstra, dacă va considera că va fi casul, la sfârşitul representaţiunii sale"... Marţi seara, onor publicul l-a cinstit copios. Mii de oamenii au venit la Sala Palatului pentru "Cavalerii felinarelor târzii". "Sunt aiurea, anacronic total", a recunoscut cu ton de alint artistul.
Istoria romanţată a muzicii interbelice pe care a oferit-o cu har a determinat publicul să-l ia "la palme". Reacţia artistului: "Aceste aplauze sunt foarte periculoase. Mă încurajează să rămân anacronic". Spectacolul a fost întrerupt, din păcate, de un incident. Unei persoane din sală i s-a făcut rău şi a fost chemată Salvarea. "Să-i dea Dumnezeu sănătate. Sper că nu din cauza mea vi s-a făcut rău. Doamnă, data viitoare să nu mai veniţi la mine", a spus Tudor Gheorghe înainte de a reporni la drum, în regăsirea felinarelor târzii...
Evident, n-au lipsit nici poantele: "S-a descoperit unde se ascunde domnul Boc... într-un ou kinder!"... A urmat un ropot de râs. Concluzia: poporul român e încă viu! Face bancuri, deci există!
Şi "instituţia culturală" Tudor Gheorghe există şi... rezistă! De curând a avut loc o lansare în familie. Tudor Gheorghe şi-a dăruit volumul biografic "În umbra menestrelului" (autor: Mircea Pospai), iar doamna Tudor a prezentat lumii volumul său de poezii "Uneori femeile surâd". "Nu sunt poetă, sunt actriţă. Nu sunt craioveancă, sunt bucureşteancă. Nu sunt doar soţia lui Tudor Gheorghe, sunt şi un om care trăieşte alături de el. E foarte greu pentru cei aflaţi în jurul unei personalităţi să se afirme. Acum 40 de ani era un firicel de băiat în Teatrul din Craiova şi cânta cu un firicel de voce: «un ciobănaş odată iubea o fată,/ fără pereche în lumea toată...» Ţin minte pentru că zdrăngănea la o chitară din recuzita teatrului, care era dezacordată. Ca şi vocea lui de atunci. Între timp a ajuns din acel firicel de om un nuc celebru. Sub nucii mari, bătrâni - aşa e îmi pare rău - nu prea creşte nimic. Dar se pare că Tudor Gheorghe este mai mult decât un nuc, este o livadă! Şi eu, şi fiul dumnealui - mă rog, al nostru - a trebuit să ne facem potecile noastre, pentru a nu fi înghiţiţi de umbra lui". Aplauze! Binemeritate, atât de menestrel, cât şi de omul Tudor Georgeta, cu suflet rupt din versuri... "Am fost cândva un fir de praf/ Sculptat precum o statuetă de TANAGRA/ Prăbuşită în densa şi neagra/ imensitate, care sublim m-a ignorat/ Ca pe un neeficient autograf".