Marele nuc, măgulit de marele public

Anacronic, aiurea şi acelaşi... Tudor Gheorghe pentru ge­ne­raţiile de alaltăieri şi de azi
Tudor Gheorghe. Sala Palatului. Plină ochi. "Representaţiunea a început nesmintit la ora şapte după-amiaza..." - scria pe un afiş al menestrelului, cu mulţi ani în urmă, Romulus Vulpescu. De atunci şi până în zilele noastre nu s-a schimbat nimic. Tudor Gheorghe "roagă a nu-ntrerupe cu aplausuri. Şi a le păstra, dacă va considera că va fi casul, la sfârşitul representaţiunii sale"... Marţi seara, onor publicul l-a cinstit copios. Mii de oamenii au venit la Sala Pala­tului pentru "Cavalerii felinarelor târzii". "Sunt aiurea, anacronic total", a recunoscut cu ton de alint artistul.

Istoria romanţată a muzicii inter­be­lice pe care a oferit-o cu har a determinat publicul să-l ia "la palme". Reac­ţia artistului: "Aceste aplauze sunt foarte periculoase. Mă încurajează să rămân anacronic". Spectaco­lul a fost întrerupt, din păcate, de un inc­ident. Unei persoane din sală i s-a fă­cut rău şi a fost chemată Salvarea. "Să-i dea Dumnezeu sănătate. Sper că nu din cauza mea vi s-a făcut rău. Doam­nă, data viitoare să nu mai veniţi la mine", a spus Tudor Gheor­ghe înainte de a reporni la drum, în regăsirea felinarelor târzii...

Evident, n-au lipsit nici poantele: "S-a descoperit unde se ascunde domnul Boc... într-un ou kinder!"... A urmat un ropot de râs. Concluzia: poporul român e încă viu! Face bancuri, deci există!

Şi "instituţia culturală" Tudor Gheor­ghe există şi... rezistă! De cu­rând a avut loc o lansare în familie. Tudor Gheor­ghe şi-a dăruit volumul bio­grafic "În umbra menestrelului" (au­tor: Mircea Pospai), iar doamna Tu­dor a prezentat lumii volumul său  de poe­zii "Uneori femeile surâd". "Nu sunt poetă, sunt actriţă. Nu sunt craio­vean­că, sunt bucureşteancă. Nu sunt doar soţia lui Tudor Gheorghe, sunt şi un om care trăieşte alături de el. E foarte greu pentru cei aflaţi în jurul unei personalităţi să se afirme. Acum 40 de ani era un firicel de băiat în Teatrul din Craiova şi cânta cu un fi­ricel de voce: «un ciobănaş odată iu­b­ea o fată,/ fără pereche în lumea toa­tă...» Ţin minte pentru că zdrăngănea la o chitară din recuzita teatrului, care era dezacordată. Ca şi vocea lui de atunci. Între timp a ajuns din acel firicel de om un nuc celebru. Sub nucii mari, bătrâni - aşa e îmi pare rău - nu prea creşte nimic. Dar se pare că Tudor Gheorghe este mai mult decât un nuc, este o livadă! Şi eu, şi fiul dumnealui - mă rog, al nostru - a trebuit să ne facem potecile noastre, pentru a nu fi înghiţiţi de umbra lui".  Aplauze! Binemeritate, atât de me­nestrel, cât şi de omul Tudor Georgeta, cu suflet rupt din versuri... "Am fost cândva un fir de praf/ Sculptat precum o statuetă de TANAGRA/ Prăbuşită în densa şi neagra/ imensitate, care sublim m-a ignorat/ Ca pe un neeficient autograf".