Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Piciorul drept bate un pas precum cel care imprimă mişcare dervişilor; fustele albe se desprind uşor de trup, se ridică, se rotesc, coboară, se opresc; ghetele negre tropăie. Ceva dinăuntrul dansatorilor se întâlneşte cu lemnul de trandafir al taragotului, degetele aleargă pe clapele acordeonului, arcuşul stârneşte coardele viorii, muzica nu se mai aude doar cu urechile, dar şi cu picioarele care nu mai pot sta în loc, se prind în ritmul nici prea rapid, nici prea molcom, iar sala îmbrăcată în lemn vibrează de paşi, de râsete, de ţipături. Dănţăuşii sunt în seara asta acasă la Dumitru Dobrican, taragotistul, în satul lor, la Groşi, sat aflat la vreo 5 kilometri de Baia Mare, pentru că domnul Dobrican nu a vrut ca sufletul satului lui să moară şi, cu vreo zece ani în urmă, i-a adunat în preajma sa pe localnicii care au făcut zid de apărare a tradiţiei, în paşi de dans.
În Groşi s-a născut un alt taragotist renumit, Dumitru Fărcaş, tot aici – Ioan Berci şi Dan Gâdea, şi de aceea Marioara Murărescu a numit acest loc "patria taragotului". Dumitru Dobrican crede că această "patrie" există datorită întâlnirii fericite dintre instrument şi repertoriul zonei, care "se aşterne foarte frumos pe timbrul taragotului". Cu mândrie maramureşeană, el priveşte spre interpreţii din Banat, care "deformează muştiucul", iar de aceea "muzica din Banat sună neplăcut, ca o mitralieră, pe un ton strident", spre deosebire de muzica de aici, din Lăpuş, Chioar, Fisculaş, care "linişteşte". Zona în care se află Groşiul poartă numele de Fisculaş pentru că la Baia Mare îşi avea sediul Fiscul, unde oamenii din împrejurimi îşi plăteau dările.
Primul taragot a ajuns la buzele lui Dumitru Dobrican prin 1962, când tatăl său s-a îndurat şi a dat pe instrumentul de ocazie, ce nu putea fi procurat din magazin, banii pe care i-ar fi dat pe o vacă. "Tata era pădurar şi avea un salariu de 500 de lei, iar taragotul a costat 3.000 lei. Instrumentul pe care cânt acum a costat 5.000 de euro şi mi-a fost cadorisit de nevastă-mea prin 1972, după doi ani de prietenie. A fost fabricat înainte de primul război mondial, de meseriaşi unguri şi germani.
În Ungaria se cântă în fanfară cu taragotul, care seamănă cu saxofonul sopran, dar, pentru că e din lemn şi nu din metal, are un timbru aparte. Are o întindere mai mică decât a clarinetului, de maxim două octave; dacă vrei mai mult, sunetul devine strident". Făcut din lemn de trandafir şi de abanos, trecut succesiv prin băi de ulei şi uscări, până când fibrele s-au sudat, odată ajuns la stăpân, taragotul nu trebuie lăsat să lâncezească. "Instrumentul de suflat n-ai voie să-l laşi, trebuie să ai întâlnire cu el în fiecare zi, altfel coloana de aer nu mai iese fluidă. Nu poţi merge cu obstacole, pentru că întrerupi melodia. Dacă laşi taragotul o zi, el te lasă două, iar dacă faci o pauză mare, s-ar putea ca el să nu te mai cunoască", ne lămureşte domnul Dobrican. A învăţat singur să cânte, dar a făcut şi Şcoala Populară de Artă din Baia Mare, clasa de "clarinet şi taragot". A interpretat în formaţii de amatori, la nunţi şi la petreceri, şi din 1966 în spectacole, alături de colegii de la Ansamblul "Transilvania" din Baia Mare, melodii din zona Satu Mare, Sălaj, Lăpuş, Oaş, melodii pe care le-a dorit "să nu fie ascultate doar o dată şi apoi să fie puse în cui".
Dumitru Dobrican îşi doreşte ca sunetele ce ies din taragotul său să poarte spre oameni bucuria, tristeţea, dar nu indiferenţă; el ştie că muzica e un limbaj universal, iar textul unui instrument este înţeles oriunde pe Pământ, oricât de diferită ar fi muzica tradiţională a unui loc de muzica străinului venit de la mii de kilometri să cânte. A experimentat acest adevăr personal, când a ţinut concerte în toată lumea, din Asia până în America de Sud şi din Egipt până în Canada, şi a fost mereu aplaudat cu frenezie. Drumurile i-au prilejuit întâlniri neaşteptate, aşa cum a fost cea dintr-o seară, după spectacol, într-un bar din Scoţia. "Acolo în local aveau o trupă. Au cântat ei la cimpoi, am cântat eu la taragot şi apoi, ce m-am gândit, am spus că încerc să cânt şi eu la cimpoi. Când am sfârşit, scoţianul şi-o făcut cruce şi-o zis că nu-i adevărat."
Un disc de vinil imprimat cu muzică populară, ce a călătorit pe vremuri până în Franţa, a ajuns la clarinetistul şi compozitorul Laurent Audemard, care conduce formaţia Une Anche passe. După ce a audiat mai mulţi taragotişti, Audemard l-a invitat pe Dumitru Dobrican să se alăture formaţiei sale, în care cântau un italian la piffero (instrument tradiţional), doi spanioli la oboi, câţiva francezi la saxofon şi clarinet. "Am lucrat împreună la un CD, «Serpent d’etoiles», pe care l-am lansat în 1998 la Montpellier. Băieţii cântau jazz, eu – populară", spune domnul Dobrican şi se gândeşte cu plăcere la următoarea întâlnire cu Une Anche passe.
"Nu numai jucăm, suntem oameni muncitori", spune un dănţăuş. Un fost mecanic la uzina metalurgică neferoasă, o fostă educatoare, o asistentă socială, doi elevi şi un agent de pază şi-au lăsat acasă grijile şi s-au prins în cele patru fogaşuri (părţi) ale "Dansului la şură", distracţie obişnuită altădată în satul în care nu exista televizor, nici discotecă, iar dansul se făcea vara în şură, iar iarna în casele în care nu mai locuia nimeni. Jocul de început, roatele, contrănescul, mărunţelul, băiatul, odată ce-a luat fata la dans, trebuie să o treacă prin toate cele patru fogaşuri; altfel, "e ruşinos". "La o petrecere, ai obligaţia să iei la dans şi nevasta, şi drăguţa", spune un bărbat, hâtru.
După roatele repezi, vine "contranescul", un moment de respiro, în care bărbaţii se aliniază pe o linie, iar femeile pe o alta, faţă în faţă. "Numai un pic te mişti, nu trebuie să faci atâţia paşi de gratis", explică Marioara Dobrican, soţia taragotistului, cea care i-a sugerat să înfiinţeze grupul "Dănţăuşilor", cărora le-a făcut apoi costumele. "Dănţăuşii" au dansat la "Cerbul de aur", au dansat până au ajuns la Praga, la un festival unde au fost singurii bisaţi.
La brâul fiecărei femei văd câte o batistă şi întreb care e rostul ei. Doamna educatore îmi explică: "Batista asta era, la vremea ei, ce e sms-ul în ziua de azi. Drăguţul încerca să o fure fetei, iar ea, dacă îi plăcea de el, îl lăsa. Era pretext să se ducă băiatul acasă să-i ducă batista. Nu se sufla nasul în batista asta, prin asta arăta fata cât îi de «nealcoşă», adică frumoasă. Femeile vârstnice o foloseau drept portmoneu".
Maestrul îşi uflă obrajii, închide ochii pe jumătate, zâmbeşte şi suflă în taragot. Când tace el, se opresc şi paşii. După un moment de tăcere, respirăm şi aplaudăm pe Dumitru Dobrican, dănţăuşii Vasile şi Florica Fechete, Firuţa Bolte, Simion Mădăraş, Ioan, Gabriel şi Adina Prelucan, Nicolae, Magda, Florica, Dan şi Daniela Zoicaş, acordeonistul Sorin Rad şi vioristul Teofil Rad. Apoi o luăm spre Bucureşti cu sufletul plin de o Românie altfel.
Începutul
În cartea "Viaţa culturală a localităţii Groşi Maramureş", Marin Sorin Rad şi Lăcrămioara Rad povestesc despre renaşterea dansului tradiţional în Groşi: "În vara anului 1999 au avut loc primele încercări de revigorare a «danţului», iniţiate de interpretul instrumentist Dumitru Dobrican. A fost ajutat în realizarea acestei temerare încercări de Nicolae şi Firuţa Bolte, doi împătimiţi ai folclorului local. Firuţa Bolte, educatoare în localitate, are de grijă ca cei mici, încă de la grădiniţă, să cunoască şi să iubească dansul popular. Nicolae Bolte a făcut munca de publicitate a evenimentului. Danţul a avut loc în gospodăria proprie a lui Dumitru Dobrican". Din respect pentru tradiţie, s-a cerut acestora de organizator "să participe la danţ în costume populare, tradiţionale", "să deschidă lăzile cu zestre", fapt care s-a dovedit a fi deosebit de greu, pentru că lăzile cu zestre nu mai existau. Atunci s-a trecut la confecţionarea de costume noi pentru săteni. A acţionat foarte hotărât Marioara Dobrican şi a făcut costumele.
