Piticul care şopteşte lucruri incomode...

Atunci când sufletul îţi tânjeşte după o picătură de frumos este suficient să asculţi o voce minunată ce te îndeamnă să te bucuri. Alina Manole împarte stele pătrate şi pâine spre fiinţă, căci neîmpărţită, acea bucată de lumină numită suflet nu are gust...

Alina Manole are infinitul de partea ei. Nu întâmplător, căci posibilităţile îmbinării notelor muzicale sunt infinite. A iubit, a murit, a înviat, şi-a zdrelit gleznele printre spinii vieţii, dar aceste experienţe o ajută să lase în urma ei flori roşii şi cântece, vindecând astfel nenumărate suflete rănite.
Există un timp când bucuriile altuia devin ale tale şi te bucuri pentru el, iar Alina face risipă de sensibilitate culeasă de prin tainiţele sufletului ei şi renaşterea ei la fiecare concert o umple de lumină şi iubire.

„Sunt pe cât pot un om bun", spune Alina Manole. „În mine se iubesc, se ceartă sau se joacă personaje reale, pe care le privesc cu zâmbet sau cu dragoste: piticul care şopteşte lucruri incomode, prietenul invizibil care vine şi pleacă fără să anunţe, un cărăbuş cu burta plină de suspine, amanta care se ascunde, femeia cu Luna Pătrată în braţe care se plimbă pe străzi... Peste toate, sunt un om care se povesteşte prin cântecul pe care-l scrie şi-l glăsuieşte. Când urc pe scenă îmi las măştile pe masă, să mă aştepte, pentru că în faţa celor care vin să asculte despre iubiri reale nu poţi fi altfel decât tu cel adevărat. Întâlnesc oameni care-mi spun după concerte că nu au mai plâns sau râs demult aşa cum s-a întâmplat în seara respectivă. Că au deschis cutii demult sigilate în inimă. Că brusc au găsit o explicaţie simplă la o întrebare de demult. Că li s-a mai vindecat o rană. Eu mă fac mică şi mă bucur cât toată Luna şi mă emoţionez şi mai tare şi plâng şi râd cu ei şi-i iubesc ne­con­diţionat pentru că-şi dau voie să simtă. A fi întreg şi bun şi blând e greu într-o lume de asfalt atât de nedreaptă".

Pe Alina Manole nu poţi decât să o iubeşti, nu există alternativă. Muzica ei spune tot. Clubul Muzeului Ţăranului Român îi găzduieşte concertele, iar sala este mereu plină pentru că orice nouă întâlnire cu iubitorii de muzică folk sau jazz-folk aduce aproape, umăr lângă umăr, mereu alte şi alte inimi rănite ce au nevoie de vindecare.

Alina Manole cu asta se ocupă. „Sunt un om norocos pentru că întâlnesc Oameni. Să-ţi spun despre tinerii care se apucă de muzică? Nimeni nu se apucă de muzică... toţi avem Mu­zica înăuntru, ea aşteaptă să o scoatem afară şi după aceea ne cere din ce în ce mai mult, toate resursele de care suntem capabili. Am întâlnit artişti care s-au resemnat prea curând sau au aşteptat, ca în poveşti, o soluţie mira­culoasă pentru visele lor. Eu nu cred în zâne şi de aceea tot ceea ce fac a fost făcut exclusiv de mine şi prin puterile mele. După ce vor înţelege că soluţiile stau în ei, nu în ceilalţi, sper ca aceşti artişti să lupte pentru că au şi pentru cine şi pentru ce. Cu toate riscurile la care mi-aş supune sufletul de-acum înainte, rămân un om deschis şi sincer.

A te preface şi a cânta în acelaşi timp e imposibil. Şi da, ştiu că uneori obosesc de asfalt şi îmi vine să mă ascund, dar fix atunci apare câte un Om care fără a-mi cere nimic, îmi oferă un umăr pe care să mă sprijin. Muzica mea e Altfel. E folk-jazz dacă e să o încadrăm. E altfel pentru că e a naibii de sinceră, pentru că nu ridică în slăvi nici femeia şi nici bărbatul, pentru că vorbeşte de ce se află dincolo de fluturii marii iubiri. Şi nu dramatic, ci cu zâmbet şi înţelegere şi seninătatea celui care acceptă că «viaţa-i plină de detalii»„. Un nou album este aşteptat de prie­tenii şi iubitorii muzicii ei cu sufletul la gură, căci noi şi noi piese prind viaţă de pe strunele chitării ei. Simplu, sincer, direct, fără intermediari. Astfel ajunge Alina Manole acolo unde este nevoie de ea. În sufletele celor care apreciază mi­nunea muzicii şi vindecarea ei.