Revolutionary Road

Din acest week-end, în cinematografele din România intră unul dintre filmele americane cu pretenţii, peliculă care-i reuneşte pe Kate Winslet şi Leonardo Di Caprio, Revolutionary Road.

Revolutionary Road este povestea unui cuplu modern pentru suburbia în care locuieşte, cuplu în care există un dezechilibru emoţional; ea ştie ce vrea şi e gata să facă sacrificii pentru soţul ei, în timp ce el e mult mai confuz şi mai blazat. Acţiunea se petrece în anii ’50, iar numele cărţii (şi al filmului) e plin de semnificaţii: strada pe care stau cei doi se numeşte Revolutionary Road, ei sunt văzuţi de vecini drept persoane în avans cu timpurile pe care le trăiesc, dar ambalajul nu ascunde complet nefericirea din interiorul familiei unde ea încearcă să aducă un plus de spirit şi de energie. În varianta modernă, filmul s-ar numi American Beauty şi-ar fi regizat de Sam Menders. Acelaşi care a ecranizat şi cartea lui Richard Irvine. Doar că la American Beauty ne bucurăm de prezenţa actorilor talentaţi (Annette Bening şi Kevin Spacey), fără să-i punem în competiţie cu ceea ce ne-am fi imaginat dacă am fi citit o carte avându-i pe soţii Burnham subiecte principale.

Filmul numărul doi despre disfuncţiile familiale realizat de Menders nu mai are acest avantaj. Pentru că dacă ştii cartea şi ai un cât de mic background legat de cine era şi ce ştia să facă scriitorul Richard Irvine, ştii că tonul filmului ar fi trebuit să fie un pic diferit. Irvine era genul de persoană care acorda foarte mult timp jobului său, a fost căsătorit de două ori, a divorţat de fiecare dată şi s-a lovit frontal de disfuncţiile familiale. În plus era un foarte bun jurnalist, ba chiar un rafinat al cuvintelor şi un antrenat în a scrie şi rescrie ceva până se ajunge la o formă aproape de perfecţiune. Într-o vreme a fost cel care îi scria discursurile preşedintelui Kennedy.

Cartea, primul său roman de altfel a fost la vremea respectivă o revelaţie: avea fineţea observaţiei, dar şi o rigurozitate a scrierii care arată multă perseverenţă. Iar ca să ecranizezi aşa ceva şi să poţi păstra atmosfera, spiritul şi energia din scriitură trebuie să reasamblezi totul într-un alt limbaj, nu doar să te bazezi pe abilităţile actoriceşti ale distribuţiei principale. Kate Winslet e o actriţă care ştie să spună prin chipul ei o mulţime de stări şi de emoţii, dar dacă lumea construită în jurul ei nu-i oferă tot contextul, emoţiile ei sunt doar o gimnastică a feţei.

E evident că nu sunt o fană a acestui film şi că prefer cartea. Culmea e că, în România, am avut grijă să-l mai executăm o dată pe Irvine. Ne-am batut joc de titlul lui plin de metafore şi am tradus filmul "Nonconformiştii". Singura consolare e că e mort şi n-are cum să mai afle.