Interviu - Talmacitorul marilor scriitori romani

Jurnalul National: Ati tradus de curand dramaturgia si o parte din publicistica lui Mihail Sebastian si tot dvs. ati tradus pentru Franta "Jurnalul" sau si romanul "De 2000 de ani". Cum ati ajuns sa fiti interesat de opera scriitorului?

Alain Paruit: Pe la 20-22 de ani, am vazut la Teatrul "Bulandra", din Bucuresti, "Jocul de-a vacanta". Piesa m-a fermecat intr-atat incat mi-am fagaduit s-o traduc candva. Au trecut anii si am tradus-o pana la urma, ca sa ma tin de cuvant si in speranta ca se va gasi o trupa care s-o joace in Franta, dar mai ales de placere si de dragul lui Mihail Sebastian. Intre timp s-au intamplat mai multe. L-am cunoscut destul de bine pe fratele lui mai mic, Beno. Prin anii ’70 sau ’80, in apartamentul lui din Boulogne, la marginea Parisului, imi incredinta uneori cate unul din caietele scolaresti in care Mihail, pe care-l adula, isi scrisese "Jurnalul" si pe care el reusise sa le scoata din Romania. Se mandrea cu ele, dar nu mi le lasa in mana decat un minut, doua, tremura de parca i-ar fi fost frica sa nu le tocesc cu privirea. Datorita lui Beno si lui Thomas Bazin, fin cunoscator al literaturii romane, am tradus "De doua mii de ani" pentru Editura Criterion, dar aceasta, reprofilandu-se, a renuntat la romanul lui Sebastian. Insa a intervenit providential romancierul si criticul literar Edgar Reichmann, care de-abia terminase de citit "Jurnalul", si a obtinut, in mod cvasimiraculos, publicarea lui la Editura Stock. Ceva mai tarziu am avut norocul s-o cunosc pe Nadia Lacoste. Datorita entuziasmului si devotamentului ei fata de memoria lui Mihail Sebastian, datorita de asemenea unui sfat al prietenei mele Odile Serre si sprijinului acordat de directoarea Editurii L’Herne, Laurence Tacou, le Centre National du Livre mi-a acordat o bursa pentru traducerea teatrului lui Sebastian. Din publicistica am tradus doar corespondentele sale din Franta aparute in publicatiile vremii din Romania.

Cand vor aparea cartile lui Sebastian in Franta?

Sper, daca se va putea, sa apara in 2007, cand se vor implini o suta de ani de la nasterea lui Mihail Sebastian. Nicolae Manolescu a propus deja pentru UNESCO aniversarea centenarului Sebastian. Ar fi un lucru minunat daca cei de la UNESCO ar accepta. Se prevede, daca se obtine acordul mostenitoarelor lui Sebastian, o coeditare UNESCO-L’Herne pentru teatru, publicistica, romanul "Femei" si, sper, "Jurnal" in versiune integrala. Dar de ce o coeditare? Fiindca, intr-un fel, o carte editata numai de UNESCO sau editata doar in Romania este ca si cum n-ar fi. Caci nu este difuzata, nu se gaseste in librariile din Franta, nu ajunge pana la cititorii potentiali. Asa cum au afirmat in cateva randuri scriitorii romani exilati in Occident, atat de diferiti ca Mircea Eliade si Dumitru Tepeneag, succesul fiecarui autor roman ii poate trage in sus pe ceilalti. L’Herne (care a editat de altfel multe carti de Cioran si Eliade) corespunde acestei definitii. E adevarat ca editurile franceze evita cartile din Europa de Est pentru ca nu se vor vinde bine, nu exista un interes. Nu e ceva care se refera in mod special la literatura romana. Se intampla acelasi lucru si cu alte tari. Spun asta, pentru ca prea des i-am auzit pe intelectualii romani plangandu-se de acest fapt.

Dezinteresul Occidentului

Erau mai interesati editorii fancezi inainte de ’89 de literatura romana si, in general, de cea provenita din blocul comunist?

Da, absolut. Si a fost perioada cea mai buna pentru literatura romana, si nu era vorba numai de politica. E adevarat ca, din ’89, de cand a cazut Zidul Berlinului, interesul pentru literatura din fostele tari comuniste a scazut enorm. Acum e foarte dificil sa plasezi o carte romaneasca, bulgareasca etc. in Franta. Acolo intereseaza doar scriitorii francezi, spanioli, sud-americani, englezi si rusi. De aceea, nu pot decat sa aplaud initiativa Institutului Cultural Roman de a lansa un program de traducere de autori romani. Va contribui fara indoiala la difuzarea literaturii romane. Pe viitor s-ar putea mari eficacitatea programului, consultand specialisti occidentali despre natura cererii de carte in tarile respective, despre genurile sau operele care au sau nu sanse de succes. De exemplu, nuvelele sunt pretuite in lumea anglo-saxona, dar, din pacate, respinse in general de editorii francezi.

Pai, daca dvs. munciti, cartile nu se vand bine, nu exista interes din partea editorilor francezi pentru cartea romaneasca, de ce mai continuati sa va implicati in traducerea autorilor romani?

O sa va raspund prin niste exemple. Mircea Cartarescu are in Franta un editor, Olivier Rubinstein, care l-a publicat la fiecare editura pe care a condus-o, desi stie ca pierde bani cu fiecare carte publicata. Atunci de ce o face? Pentru ca se mandreste cu prezenta in catalogul editurii a unui astfel de autor. Din acelasi motiv, Dumitru Tepeneag are si el un editor fidel, Paul Otchakovsky-Laurens, fondator si director al uneia dintre cele mai renumite edituri moderne din Paris, P.O.L. Si sa nu-l uitam pe Maurice Nadeau, astazi o "institutie", primul care a scris in Franta, in 1949, un articol important despre pe-atunci necunoscutul Cioran si care i-a publicat pe Sorin Titel, Max Blecher si Gheorghe Craciun. Alexandru Papilian a obtinut publicarea in ’89 a poeziilor lui Dinescu, la o editura care nu publica deloc poezie, Albin Michel. Toata lumea de la editura radea de editoarea care acceptase targul, dar s-au intamplat imediat evenimentele din decembrie ’89 in Romania si toti l-au vazut la televizor pe Dinescu si asa i-a crescut cota.

Care sunt cel mai greu de tradus autori romani?

Foarte greu de tradus au fost pentru mine Alexandru Vona si Mircea Cartarescu. Uneori disperam, imi venea sa abandonez. Daca am continuat, daca am reusit cat de cat, meritul revine textelor originale, acestor carti a caror exceptionala calitate il poarta pe traducator, a caror forta intrinseca impune de la sine versiunea straina, ca si cum s-ar traduce singure. Sunt opere care se inscriu definitiv pe planul superior al literaturii universale. Pe de alta parte, mi s-a intamplat o data, de doua ori, sa accept sa traduc carti proaste si, evident, m-am chinuit si nu a iesit bine. Spre exemplu, ultima carte a lui Goma pe care am tradus-o, "Arta refugii". Si Goma este un autor care a avut carti bune, sa ne intelegem, dar se mai intampla scriitorilor buni sa dea si rateuri.

Ati mai avut dificultati de traducere si cu alti autori?

Da, desigur. Un caz aparte il reprezinta Cioran si Eliade care, inainte de razboi, scriau dezlanat, fara nici o grija, adesea fraze fara sens. In presa anilor ’30, Ionesco il criticase cu pertinenta pe Eliade pentru scrisul neglijent, pentru folosirea incorecta a cuvintelor. Eliade mi-a marturisit intr-o scrisoare ca a invatat sa scrie corect abia in exil. Cat despre Cioran, cand ii traduceam, cu ce placere, ultima carte scrisa in limba romana, "Indreptar patimas", i-am semnalat la un moment dat o fraza care suna foarte frumos, nu punea nici o problema de traducere, dar era gaunoasa, fara inteles. Cioran a exclamat imediat: "Coupez, coupez! C’est de la mauvaise po...sie! Si vous en trouvez d’autres, coupez-les". Mi s-a intamplat uneori sa am probleme, discutii cu autori care credeau ca stiu franceza mai bine decat o stiau. Niciodata cu Cioran si Eliade.

Relatii intime

Cum ati ajuns sa-i cunoasteti pe Eliade, pe Cioran?

Mai intai ca traducator. Apoi, cu vremea, ne-am apropiat, in ciuda diferentelor de varsta etc. Pe la inceputul anilor ’70, m-am dus prima data la Cioran, pe rue de l’Od...on. Inca nu ne cunoasteam la fata. Intalnirea era la ora patru. La patru fix, am sunat la usa. Cioran mi-a deschis si m-a intreabat: "Paruit?". "Oui." S-a uitat la ceas si a spus: "On voit bien que vous n’etes pas roumain". Acesta a fost primul nostru dialog. Au urmat multe altele. Tot pe la inceputul anilor ’70, l-am condus impreuna la gara pe Tepeneag, care se intorcea in Romania. Dupa aceea am stat la taclale seara, multa vreme, intr-o cafenea murdara, vizavi de gara. Ce-mi povestea, nu mai stiu. Tin minte doar ca-mi vorbea romaneste numai cand evoca, razand cu pofta, schimburile de glume piperate pe care le avea din strada, ca si alti tineri, cu curvele de la ferestrele unui bordel din Sibiu. O "povata" pe care ii placea s-o repete: "Daca esti invitat acasa la un roman, pleaca ultimul, pentru ca imediat ce un invitat paraseste locul, toti incep sa-l barfeasca". Se comporta extrem de simplu, de direct, fara ifose. Eliade la fel, desi lui, pe de alta parte, ii placeau onorurile, ceea ce eu nu reusesc sa inteleg. I-am spus-o intr-o zi si m-a privit cu uimire. Sporovaiam, lucram, beam impreuna cu seninatate. Ii indrageam pe amandoi. Si ei ma indrageau, asa cum mi-au spus Christinel Eliade si Simone Bou.... Nu stiam nimic despre partea intunecata, jalnica, a trecutului lor.

Va referiti la antisemitismul lor?

Prin anii ’70, Mircea Eliade, cu care tocmai facusem cunostinta, m-a intrebat daca as fi cumva de acord sa-i traduc nuvelele. I-am raspuns ca ar fi o cinste pentru mine. M-a mirat sfiala, ca sa nu zic teama, cu care m-a intrebat. Dar atunci n-am inteles de ce. Relatiile noastre, de la autor la traducator, dar si de la om la om, erau cladite pe incredere. Continuu sa cred ca si din partea lui. Sa cred ca nu eram, nici pentru el, nici pentru Cioran, prietenul-evreu-alibi. Antisemitismul lor? Nu-l pot analiza aici, si de altfel nu am competenta necesara. Voi emite doar o scurta parere. In cazul lui Cioran este vorba mai degraba de o relatie de dragoste-ura fata de evrei, ura predominand in prima faza, dragostea in a doua, ambele excesive, dar se lepadase sincer de antisemitism. Dupa parerea mea, nu a fost niciodata cu adevarat antisemit. A practicat antisemitismul din motive politice si de interes personal, din rinocerita, dupa care a trait toata viata cu aceasta panica: sa nu cumva sa se afle. Spre deosebire de Cioran, nu a avut taria sau inteligenta sa faca mea culpa. Marie-France Ionesco mi-a spus ca parerea tatalui ei era de mult aceasta: Eliade a fost antisemit din oportunism.

Pe Ionesco stiu ca l-a cunoscut si tatal dvs., deci v-a fost mai usor sa-l cunoasteti.

Nici mai usor, nici mai greu. Ii admiram teatrul, admiram omul, fara a cauta sa-l cunosc. De fapt, cred ca l-am intalnit datorita minunatei Marie-France in anii ’70, cand militam amandoi la Comitetul pentru apararea dreptului omului in Romania.

Se creeaza o legatura speciala atunci cand traducatorul si scriitorul se cunosc mai intim?

Depinde de la caz la caz. De pilda, cu Vona am avut relatii foarte dificile, dar in ciuda acestor dificultati, am ramas prieteni si tineam foarte mult la el si el la mine. In timpul traducerii a fost foarte dificil, mai ales ca el, traind atat de mult timp in Franta, credea ca stie franceza mai bine decat o stia de fapt. Uneori, autorii care cred ca stiu bine franceza sau isi pun probleme daca folosesti cuvinte pe care ei nu le cunosc, cred neaparat ca acel cuvant e pretios.

Cum ati devenit traducator din limba romana in franceza?

M-am nascut la Paris. Mama, profesoara de franceza, era din Ardennes. Tata, medic, era din Brasov. El intrase in 1931 in Partidul Comunist Francez. Dupa razboi (pe care l-a facut intai in Legiunea Straina si apoi in Rezistenta), a colaborat cu spionii comunisti care veneau din Romania, drept care a fost expulzat din Franta. Mama si cei patru copii l-am urmat dupa trei luni, ajungand la Bucuresti in octombrie 1948, fara sa stim un cuvant romaneste. Noi, copiii, am invatat repede limba, mama mai greu. De la un moment dat, mama a facut traduceri din Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu s.a. Inainte de a pleca la liceu (I.L. Caragiale), o ajutam sa inteleaga textul facandu-i oral o traducere bruta si schioapa. A doua zi, imi arata cum tradusese si imi explica de ce. M-am intors la Paris in octombrie 1969. In 1970 am primit telefon de la Tepeneag, care ma rugase sa-i traduc niste nuvele, pe care ulterior i le-a aratat lui Cioran, sa ma intrebe daca nu vreau sa traduc o carte. La un moment dat, cei de la Gallimard l-au intrebat pe Cioran daca nu cunoaste un traducator de limba romana, pentru ca voiau sa editeze "Ostinato" al lui Goma. Cioran le-a spus de mine. Presa (Le Figaro, Le Monde) a remarcat traducerea si, iata, acesta a fost inceputul.

In acea perioada cartea lui Goma avea o miza politica.

Sigur ca da, Ceausescu era tocmai dupa asa-zisele "Teze din aprilie", deci era foarte important sa apara cartea asta in Vest.

Anii impotrivirii

Dvs. v-ati implicat nu numai in traducerea autorilor care erau indezirabili regimului ceausist, dar v-ati implicat intrand la Europa Libera si in rezistenta intelectualilor romani...

Principalul criteriu pentru placerea traducerii unei carti nu era datorat faptului ca autorii erau indezirabili, ci se intampla datorita calitatii literare. E adevarat ca am facut parte din Comitetul pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania, in primul rand impreuna cu Mihnea Berindei, ai carui barba si ochelari ii impresionau pe prietenii nostri trotkisti, amintindu-le, subliminal, de icoana lui Lev Davidovici.

Ce v-a determinat sa va implicati?

Cand eram tanar, credeam in comunism, si-atunci cand mi-am dat seama ce minciuna era, in ce hal si-au batut joc de mine... Cineva de la noi de pe strada, in Romania, a fost arestat si condamnat la doi ani de inchisoare pentru ca spusese niste bancuri. Eram indignat. Ma gandeam ca e o greseala. Am vazut ca e un regim de dictatura, care facea pe dos decat idealurile in care crezusem. Mi-am zis ca am posibilitatea, greu, dar o am, sa plec, si ca am o datorie fata de copilul meu sa nu traiasca intr-o tara totalitara.

Ati avut probleme cu Securitatea in acea perioada?

Cred ca Securitatea nu a stiut mare lucru. Goma a fost insa amenintat de atatea ori in modul cel mai murdar: ca o sa-i omoare copilul, ca o sa-i omoare sotia si nu s-a lasat niciodata. Monica Lovinescu, alaturi de care am lucrat la Europa Libera, a fost batuta salbatic de niste arabi pusi de Securitate. Dupa asta ea a fost si mai motivata.

Cum ati ajuns la Europa Libera?

Monica si Virgil aveau o crainica minunata, care ne-a parasit, Gabriela Ionescu. La un moment dat a plecat in SUA si aveau nevoie de altcineva. Cand Gabriela s-a reintors, nu o mai interesa sa-si ia locul inapoi.

Intotdeauna s-a vorbit de faptul ca avem o limba dificila, ceea ce diminueaza sansele ca literatura romana sa fie difuzata in lume. Care sunt sansele reale astazi ca limba romana sa fie cunoscuta peste granita?

Nu acesta e motivul pentru care literatura romana sau cultura romana nu sunt cunoscute. Cred ca exista limbi, indiferent ca sunt dificile sau nu, care, deocamdata, intr-un viitor previzibil, nu vor fi limbi internationale - ceha, slovaca, maghiara etc. Spre deosebire de tarile care si-au impus limba in lume, Romania nu a avut colonie nicaieri. Din diverse motive au fost tari care au reusit sa impuna pe un spatiu extins o civilizatie, lucru pe care, iarasi, Romania si alte tari nu au reusit sa-l faca. Aceste coordonate au determinat difuzarea unei limbi.

PRIETENIE
"Tin minte doar ca Cioran imi vorbea romaneste numai cand evoca, razand cu pofta, schimburile de glume piperate pe care le avea din strada, ca si alti tineri, cu curvele de la ferestrele unui bordel din Sibiu. O «povata» pe care ii placea s-o repete: Daca esti invitat acasa la un roman, pleaca ultimul, pentru ca imediat ce un invitat paraseste locul, toti incep sa-l barfeasca». Se comporta extrem de simplu, de direct, fara ifose. Eliade la fel (...) Sporovaiam, lucram, beam impreuna cu seninatate Ii indrageam pe amandoi"

ANTISEMITISM
"In cazul lui Cioran este vorba mai degraba de o relatie de dragoste-ura fata de evrei, ura predominand in prima faza, dragostea in a doua, ambele excesive, dar se lepadase sincer de antisemitism. Cazul lui Eliade este mai trist. Dupa parerea mea, nu a fost niciodata cu adevarat antisemit. A practicat antisemitismul din motive politice si de interes personal, din rinocerita, dupa care a trait toata viata cu aceasta panica: sa nu cumva sa se afle. Spre deosebire de Cioran, nu a avut taria sau inteligenta sa faca mea culpa. Marie-France Ionesco mi-a spus ca parerea tatalui ei era de mult aceasta: Eliade a fost antisemit din oportunism"

SANSA
"Mircea Cartarescu are in Franta un editor, Olivier Rubinstein, care l-a publicat la fiecare editura pe care a condus-o, desi stie ca pierde bani cu fiecare carte publicata. Atunci de ce face? Pentru ca se mandreste cu prezenta in catalogul editurii a unui astfel de autor. (...) Alexandru Papilian a obtinut publicarea in ’89 a poeziilor lui Dinescu, la o editura care nu publica deloc poezie, Albin Michel. Toata lumea de la editura radea de editoarea care acceptase targul, dar s-au intamplat imediat evenimentele din decembrie ’89 in Romania si toti l-au vazut la televizor pe Dinescu si asa i-a crescut cota"