Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ne dorim, cu o ardoare ce ține de o nevoie fundamentală a sufletului, o națiune pentru care normalitatea să primeze, unde echilibrul și bunul-simț să nu mai fie excepții, ci regula de aur a vieții publice și private. Visăm la o țară în care goana după aur, după avuție oarbă și rapidă, să se estompeze în fața valorilor autentice, a muncii cinstite și a respectului reciproc. Ne-am dori ca înțelepciunea divină să lumineze mințile politicienilor, ghidându-i spre decizii care servesc binele comun, nu interesele meschine de grup.
Această stare de spirit, deși veche de când lumea, este reconfirmată de unii dintre noi: sunt un partizan al optimismului şi al credinţei în forţa binelui şi a dreptăţii, iar la cumpăna dintre ani trebuie să recunosc faptul că acest sentiment cunoaşte o anumită recrudescenţă, soră cu euforia. Este o mărturie a vulnerabilității noastre umane în fața ciclurilor timpului, o vulnerabilitate care ne face să ne agățăm de speranță, indiferent de cât de vitreg a fost anul care tocmai a trecut. Unii se întreabă, cu o sinceritate dezarmantă: nu am înţeles niciodată ce forţă mă animă să cred cu atâta tărie că anul ce va veni va fi infinit mai bun decât cel care tocmai a trecut. Să fie vorba despre intensitatea dezamăgirilor de anul trecut sau de puterea dorinţei de a accede către ”mai bine”? Această interogație aduce la lumină nu doar un optimism congenital, ci și o realitate dureroasă: deseori, această ”putere a dorinței” se naște din ”intensitatea dezamăgirilor”, sugerând că speranța noastră nu este o forță oarbă, ci o reacție disperată la o realitate care ne-a trădat așteptările.
De la superstiție la iubirea abstractă - când binele personal se topește în cel comun
Această introspecție la cumpăna dintre ani aduce și momente de luciditate, de conștientizare acută a ceea ce înseamnă, cu adevărat, schimbarea. De-a lungul existenţei am avut un singur moment în care nu mi-aş fi dorit sub nicio formă să se termine anul, de parcă aş fi trecut în altă dimensiune a Universului în noaptea de 31.12/01.01 şi de parcă dimineaţa, când m-aş fi privit în oglindă, mi-aş fi descoperit cea mai proastă versiune a mea. Mi-am dat seama repede că era doar o superstiţie bizară care bântuie mintea unui om încordat de perspectiva noului şi a schimbării. Această ”superstiție bizară” este, de fapt, o profundă teamă de degradare, o premoniție că schimbarea, în loc să aducă progres, ar putea dezvălui o versiune și mai proastă a noastră ca societate, un avertisment că nu fiecare nou început este, prin definiție, superior trecutului. Este o temere justificată, având în vedere repetatele eșecuri colective.
Cu trecerea timpului, perspectivele noastre evoluează, transcendând individualul. Cu cât au trecut mai mulţi ani peste mine, pot spune că am dezvoltat o speranţă şi o dragoste abstractă pentru umanitate şi pentru binele comun, ajungând să nu-mi mai doresc foarte multe lucruri pentru mine, personal. Această maturizare a spiritului, această deprindere de a privi dincolo de propriul eu, este esențială pentru coagularea unei națiuni. De aici izvorăște și acea aparentă contradicție: ”Poate tocmai dintr-o iubire egoistă faţă de mine însumi, visez ca un bezmetic în noaptea dintre ani la un sistem de sănătate eficient, la o justiţie dreaptă, la o educaţie performantă, la autostrăzi, la dreptate etc, de parcă dorinţele personale şi realizarea lor mi-ar aparţine doar mie, însă cum m-aş putea bucura de tot ceea ce am când în jurul meu credinţele şi speranţele poporului meu se năruie.” Această ”iubire egoistă” pentru sine este, de fapt, cea mai pură formă de altruism, recunoașterea esențială că bunăstarea individuală este inseparabilă de bunăstarea colectivă; este conștientizarea faptului că nu poți trăi cu adevărat bine într-o societate bolnavă, că fericirea personală este o iluzie precară atunci când speranțele și credințele poporului tău se năruie sub greutatea nedreptății.
Mârșăvia în cercuri înalte și inacțiunea intelectualilor - apel la trezire
Această luciditate aduce cu sine și o confruntare dură cu realitatea. Parcă nicăieri în lume mârşăvia nu a pătruns în cercuri atât de înalte, căci de câte ori se schimbă stăpânii în ţară, eroii regimului trecut devin trădători, iar trădătorii fostului regim devin eroi. Orbiţi de dorinţa de a-şi apăra privilegiile şi hoţiile, vânzătorii de neam care ne-au făcut prezentul atât de ”luminos” se cred eroii de mâine. Iată cum lupta de secole pentru putere, dar şi realizările măreţe rămân strâns legate de jugul la care tragem cu toții, supuşi. Este o acuză usturătoare la adresa unei clase politice care, în loc să servească, se servește, transformând istoria recentă într-un perpetuu spectacol al trădării și al redefinirii convenabile a moralității. Goana după putere și privilegii a anihilat orice urmă de decență, lăsând în urmă un popor supus unui ”jug” al indiferenței și al manipulării.
În acest peisaj sumbru, este crucială interogația privind rolul elitei intelectuale. Pentru a schimba ceva în această ţară este nevoie de trezirea intelectualilor cu spirit practic, cei care nu-şi doresc doar să fie trecuţi pe lunga listă a cugetătorilor; spiritele de geniu nu ar trebui să rămână nişte personaje cu hainele roase în coate şi cocoşate de muncă. Acest popor nu mai are nevoie de martiri care şi-au găsit sfârşitul în temniţe insalubre. Nu mai este suficientă simpla contemplare sau critica abstractă. Este nevoie de un angajament activ, de o implicare pragmatică a minților luminate, care să transforme ideile în acțiuni concrete. O societate nu-și permite luxul de a avea ”spirite de geniu” marginalizate sau ”martiri” sacrificați în van. Este momentul ca intelectualii să coboare din turnul de fildeș, să-și asume rolul de lideri și catalizatori ai schimbării, nu doar de observatori.
Cuvântul ca protest și sindromul Stockholm național
La începutul unui nou an, această interogație persistă; la începutul unui nou an încă mă frământă următoarea întrebare: cum se face că un intelectual care este capabil să folosească mai multe cuvinte decât este necesar pentru a spune mai mult decât știe nu poate convinge un auditoriu că trebuie să lupte pentru un ideal. Pentru binele acestei țări și pentru ca ceea ce sperăm să prindă contur, avem nevoie de niște luptători care să oprească atât nedreptățile politice, cât și pe cele sociale și care să ne reamintească în fiecare zi că singura cale de a schimba ceva este calea învățăturii. Ca formă de protest, ne-a mai rămas una singură, cuvântul pe care nu ni-l poate lua nimeni, iar cuvântul unui intelectual ar trebui să cântărească enorm. Oamenii educați și de valoare din această țară trebuie cinstiți și este nevoie să-i facem să înțeleagă că binele țării pot fi chiar ei și cu cât vor fi mai mulți, cu atât vom avea puterea de a sufoca răul care, de cele mai multe ori, a învins doar prin superioritate numerică. Această mărturie este un apel disperat la acțiune și evidențiază frustrarea profundă față de o ineficacitate a elitelor în a mobiliza și convinge, transformând cuvântul, cea mai puternică armă, într-o șoaptă neauzită. Învățătura și valorile trebuie să devină stindardul unei revolte pașnice, dar ferme, împotriva răului instituționalizat. Respectul față de profesori, care își oferă toată priceperea pentru a forma oameni, pentru un salariu mai mult decât mediocru, este o temelie a acestei schimbări.
Este tragic să constatăm că ”România și-a văzut visul cu ochii după 33 de ani? A găsit dictatura pe care o căuta și s-a solidarizat cu spoliatorii cărora nu le pasă de viața grea a bătrânilor necăjiți și bolnavi, preferând să-și continue viața în lux și indiferență? Cu siguranță, nu. Dar, cu fiecare zi în care tăcem, în care acceptăm compromisul, în care speranța moare încet, ne apropiem de acel scenariu sumbru. Poporul român suferă de un Sindrom Stockholm național, în care, în loc să își confrunte opresorii, îi acceptă și, într-un mod pervers, chiar îi apără, perpetuând un ciclu de abuz și resemnare. Este timpul să rupem acest lanț invizibil al apatiei, să ne regăsim vocea și să luptăm pentru acel ideal de normalitate care, deși pare uneori o himeră, este singura cale către un viitor demn de numele nostru. Această frază, dureroasă în sinceritatea ei, este un apel la trezire, la o regândire fundamentală a modului în care ne raportăm la propria soartă și la viitorul colectiv.
Visul normalității
La această răscruce a timpului, ne confruntăm cu întrebarea esențială: ce fel de națiune vrem să fim? O națiune condusă de iluzii și superstiții, de mârșăvie politică și de apatia intelectualilor, sau una care își asumă destinul, luptă pentru valorile sale și construiește o normalitate autentică? Visul de a avea un sistem de sănătate eficient, o justiție dreaptă, o educație performantă, autostrăzi și dreptate pentru toți nu este doar o utopie de Anul Nou. Este o necesitate, un drept fundamental pe care fiecare cetățean ar trebui să-l revendice cu tărie.
Și, poate, de-asta iubesc România, deși sunt conștient de toate neajunsurile. Pentru că este locul în care speranța, chiar și atunci când pare pierdută, își găsește întotdeauna un drum, un colț de suflet unde să-și reaprindă flacăra. Această declarație de iubire, cu toate imperfecțiunile recunoscute, este ceea ce ne definește; este speranța indestructibilă, acea forță misterioasă care ne animă să credem, an de an, că vom fi ”infinit mai buni”. Este chemarea către acel spirit practic al intelectualilor, către cuvântul lor care trebuie să cântărească enorm, către educatorii care își dedică viața formării noastre.
Așadar, la cumpăna dintre ani, să nu ne lăsăm copleșiți de dezamăgiri! Să folosim puterea dorinței de a accede către ”mai bine” nu ca o superstiție bizară, ci ca un imbold real, pragmatic, spre schimbare! Să fim luptători, să sufocăm răul prin superioritate numerică, prin unitate și prin educație! Să reconstruim nu doar instituții, ci și încrederea, respectul și, mai presus de toate, demnitatea! Visul normalității este la îndemâna noastră, dacă vom alege să luptăm pentru el, cu fiecare cuvânt, cu fiecare faptă, cu fiecare zi a noului an. La Mulți Ani!
Citește pe Antena3.ro
