Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe 24 iunie, românii celebrează sărbătoarea Sânzienelor. În noaptea ce precede această zi, minunile sunt posibile, forţele benefice, dar şi cele malefice stăpânesc Pământul. Şi tot în 24 iunie se sărbătoreşte, începând din 2013, Ziua Internaţională a Iei.
În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, eveniment ce pregăteşte minunea Naşterii Mântuitorului dintr-o fecioară.
Ziua Sânzienelor ar avea la origine un cult roman pentru zeiţa Diana, numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă în special în Ardeal, provenind din „Sancta Diana”, în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav.
„Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalenţă, oricât de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă. Or, cultul acestei zeiţe a supravieţuit după romanizarea Daciei şi numele de Diana se găseşte în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă şi lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc într-un mediu popular, adică rural (campestru şi silvestru)”, scria Mircea Eliade.
Legendele spun că Sânzienele sunt fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă şi „dau puteri” deosebite florilor şi buruienilor, care pot deveni plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că în noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă şi fac să rodească holdele, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină. Dacă oamenii nu le sărbătoresc, Sânzienele se răzbună, amintindu-şi că fac parte din familia Ielelor.
Bătrânii povestesc că, în noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau damblageşte. Tot ei cred că cine nu le respectă poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri înecat ori fulgerat.
Asociate solstiţiului de vară, Sânzienele sunt, în tradiţia populară, zânele vesele ale belşugului, ale cântecului şi dansului.
Citește pe Antena3.ro
În noaptea ce precede această zi, minunile sunt posibile, forţele benefice, dar şi cele malefice stăpânesc Pământul.
Obiceuri şi ritualuri româneşti
În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanţe cu arome puternice, băieţii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Localnicii din satul bistriţean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.
Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită “făclia de Sânziene”, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui.
La baza acestor ritualuri stau florile galbene numite sânziene ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti apoi în formă de cerc pentru fete şi de cruce pentru băieţi. Cununile se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.
Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul.
Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm în noaptea de Sânziene cu un bucheţel din aceste flori sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.
Un alt obicei este alaiul Drăgaicei – cea mai frumoasă şi mai cuminte dintre fetele satului, care colindă alături de alte tinere îmbrăcate în alb. La răscruci, fetele se opresc şi fac o horă cântând. Se mai obişnuieşte şi ca fetele să fie udate de flăcăi, care umblă prin sat din zorii zilei cu flori de sânziene la pălării.
“În alte locuri din țară, sărbătoarea se numește Drăgaică. Câteva fete frumoase se fac Drăgăici. Una dintre ele se îmbracă în mireasă. Ea are puteri deosebite, dă bob grâului, miros florilor… După ce a fost Mireasă-Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani. De trei ani are nevoie să se curețe de forțele luminoase cu care s-a impregnat într-o singură zi!”, scria Irina Nicolau în Ghidul sărbătorilor românești
Tot de Sânziene există un ritual al spălării cu rouă. Roua trebuie adunată în zori de pe plante, în locuri necălcate, pe o pânză albă, stoarsă apoi într-o oală nouă. Bătrânele care se ocupă de asta aduc apoi roua în sat, fără a vorbi pe drum şi evitând să întâlnească pe cineva. Cu această rouă se vor spăla fetele care vor să se mărite repede, dar şi femeile măritate care vor să fie iubite de soţi şi să aibă copii frumoşi şi sănătoşi.
O superstiţie care se referă tot la dragoste spune că îndrăgostiţii care fac împreună baie în râu sau în mare de Sânziene se vor iubi toată viaţa.
„Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”, scria Mircea Eliade.
“La Sânziene se înjumătăţeşte anul, iar la miezul zilei Soarele joacă pe cer”. E ziua în care vara începe să dea înapoi, iar cucul amuţeşte, căci a cântat neîntrerupt trei luni. În dimineaţa de Sânziene fetele se spală goale în rouă pentru a fi drăgăstoase.
Sânzienele sunt şi o sărbătoare a iubirii, e ziua în care e bine să faci dragoste, căci Sânzienele aduc bucurie şi rod celor care le serbează. La Sânziene păsările se jelesc căci începe vara să dea spre iarnă. Bărbaţii dau flori fetelor, căci de Sânziene, florile şi tot câmpul încep să dea-napoi. Sânziana umblă în această zi, cea mai lungă din an, pe de-asupra pământului, cântă şi dansează, însoţită de zâne tinere fecioare, purtând toate cununi de flori pe cap şi spice de grâu.
În Noaptea de Sânziene înfloreşte şi „iarba-fiarelor”, care va lumina în întuneric ca aurul, iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roşiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoţii şi haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Tot atunci se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, folosită de vrăjitoare pentru a putea zbura.
24 iunie e altă sărbătoare compusă din straturi. În funcție de zonă, unul sau altul dintre staturi are rolul principal. În Bucovina, de pildă, Sfântul Ion de Vară se bucură de o ținere specială, fiind identificat cu Sfântul Ioan cel Nou, ale cărui moaște se află la Suceava. Oamenii merg acolo în pelerinaj […] În alte locuri, greutatea sărbătorii este dată de relația cu Sânzienele, niște zâne bune care zboară noaptea prin văzduh.
O lume în care fantasticul, magia domnesc pentru o noapte, cea a solstiţiului de vară, generator de sărbători încărcate încă de o simbolistică specială, mai ales în lumea anglo-saxonă sau în cea nordică.
Atmosfera magică a acestei sărbători păgâne a inspirat creaţii literare remarcabile, dacă ar fi să amintim numai Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu, Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade, Jocul Ielelor, de Camil Petrescu, Hora Domniţelor de Radu Stanca… titluri de referinţă ale literaturii române pornite de la simbolistica zânelor despre care se credea că susţin echilibrul lumii, că pot aduce fericirea, dar şi orbirea, pierderea minţii sau chiar moartea celor care le priveau jocul, se prindeau în hora lor sau încercau s-o rupă.
Sărbătoarea Sânzienelor sau Drăgaica, aşa cum mai este ea numită în popor, este strâns legată de planta care îi poartă numele – sânziana – şi reprezintă „momentul de cotitură al verii către iarnă”. Astfel, în aceste zile se credea că vara intră în pământ şi conferă plantelor de leac puteri miraculoase.
