Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un paradox al lumii contemporane - hipertehnologizată şi parcă mult prea tentată să-şi valideze pragmatismul şi falsa grilă valorică sub care s-a aşezat - face ca undeva, în străfundurile sufleteşti, să prospere o continuă intuiţie a sacrului pe care îl ducem cu noi ca pe un dar ce se cere recunoscut, sporit şi oferit Celuilalt - om şi societate deopotrivă.
Deloc întâmplător, tocmai într-un timp al „post-post-modernismului", se ridică dintre oamenii de cultură glasuri ale poeţilor chemaţi şi aleşi să facă puţină lumină printre întrebări şi să aşeze, la rădăcina fiecărui gând trecător, un miraj al Adevărului fără de sfârşit. Dincolo de întrebări, poezia religioasă de azi aduce cu sine o lucidă trecere dinspre angoasele lumii către starea harică primară, cea care ne identifică ab initio cu o taină descinsă din Taina cea mare. Cu atât mai mult poezia psalmică s-a concretizat în cultura românească (prin voci consacrate, între care i-am aminti doar pe Arghezi, Voiculescu sau Aron Cotruş) ca o purtătoare de mesaj revigorant în ordinea sacrului, în contextul în care lumea contemporană este mai degrabă măcinată de desacralizări în serie şi pare să tânjească după fuga din limite şi evadarea de pe vechea scară de valori morale, devenite tradiţie a spiritualităţii noastre neaoşe.
De pe acest palier discutând psalmii dăruiţi de Dorel Vişan în volumul bilingv (limbile română şi spaniolă) „Psalmi. Salmos" (Editura Ars Longa, 2010), mărturisim de la bun început o reală provocare intelectuală şi afectivă, întrucât, perfect aşezat într-o cultură autentic românească, de extracţie rustică şi cizelată printr-o conduită de educare permanentă a sufletului şi a minţii, Dorel Vişan propune mai mult decât un simplu volum de versuri: propune o recitire a lăuntrului conştiinţei după tiparele sacrului. De la un capăt la celălalt, volumul instituie un joc al metaforelor ascunse în chiar miezul tensiunii psalmice matriciale: poezie a dorului, a chemării şi a iniţierii, semnele acestea înalte forjându-se în volumele anterioare („De vorbă cu Domnul, psalmi" - 1997, „Vremea cireşelor amare" - 1998, „Voi veni cu fluxul" - 1998, „Păcate" - 1999).
Poetul Dorel Vişan aşază Psalmii într-un carusel de armonii imagologice, pornind de la imaginarul biblic în sine şi conducând principiile receptării textului psalmic spre altceva decât simpla lectură: poezia devine ea însăşi un soi de rugăciune dezbrăcată de haina-i tipică, orientată deopotrivă spre o reconsiderare a dialogului sacru cu Dumnezeu şi spre interogarea de sine a eului liric, mascată parcă de o alunecare spre analiza preajmei cu degringolada şi sfâşietoarea ei nesiguranţă. Poet al solitudinilor întemeietoare de profunzime, Dorel Vişan provoacă, prin însăşi numerotarea psalmilor săi ca o continuare a psalmilor biblici (de la psalmul 151 la psalmul 200), la luarea de poziţie onestă şi lucidă faţă de propria noastră viaţă.
Grăbit şi nehotărât, omul contemporan uită să se mai definească şi să se recunoască pe sine, scapă adică din vedere chiar relaţia tainică prin care a devenit, la Facere, purtător de sacru. De la această imagine a omului aflat etern într-o relaţie cu Cerul, nemediată de nici o altă instanţă decât cea angelică, porneşte imaginarul psalmilor lui Dorel Vişan. Chiar primul psalm al volumului („Răspunde-mi, Doamne, dacă poţi. Un cântec al încercării") identifică starea de graţie a căutătorului de sens care adastă asupra clipei şi se caută pe sine: „Ce gol neîncetat se naşte-n mine.../ Să fie, oare, semnul şi dovada c-am ajuns...(?)". Ajungerea aceasta este ea însăşi hotărâtoare: conştiinţa întoarsă în nucleul întrebărilor şi ajunsă la acest prag haric în care percepe nevoia de dialog nemediat cu Divinul poate, din acest punct, să îşi deruleze găsirea. Până la acest prag, fiinţa a fost aşternută drumului, acum se întrezăresc sosirile şi plonjonul în sacru, îmbrăcarea în Lumina lină. Credem că sub acest semn trebuie citiţi psalmii lui Dorel Vişan, ca o poezie a reîntemeierii Casei Domnului în sufletul omului.
Momentul introspectiv inaugural este dat de sentimentul limitei, resimţită ca şansă de trecere spre Adevăr: „Doamne, viaţa mă strânge/ Ca pe-o jivină căzută-n capcană..." („Doamne, mă tem pentru Tine. O cântare a singurătăţii"). Privirea întoarsă către sine aduce în lirică un şuvoi de sensibilitate şi o acurateţe ontologică ascunsă, delicat, pe culoarele metaforelor, într-o zbatere dialectică între rugăciune şi blestem înseilat cu tristeţe: „Fost-am, Doamne, şi eu, colţos şi aprig,/ dar azi mă simt ca piatra rotunjită/ de unda apelor care mă curg cu ele/ şi-umilitorul val ce mă loveşte-ntruna/ nămol băltit îmi face inima, în loc s-o spele...// Întunecă, Doamne, lumina ochilor/ vrăjmaşilor mei ce nu mai seacă,/ să nu mai fiu de batjocura lor/ când simt că mă scurg ca firul de nisip/ ce-i rob mânuţei de copil ce-şi face joacă./ Încurcă-le, Doamne, cărările/ bătute de talpa minciunii deşarte/ să nu mă vadă când mă risipesc/ şi mă simt într-o mie-nzecită de locuri,/ asemenea seminţelor păpădiei,/ şi nu ştiu de coaja fructului firav/ va cădea în locurile/ pe care numai tu le binecuvântezi/ ca să plesnească întru Taina naşterii/ pe care numai Tu o cunoşti..." („Doamne, cu faţa plânsă. A doua rugăciune").
Migraţia ochiului inimii dinspre sine către lume naşte secvenţe lirice cu puternice accente amar-ironice, cu atât mai mult cu cât autorul psalmilor este el însuşi un împătimit analist al lumii prin care ne trecem şi petrecem şi are acei senzori speciali prin care înţelege mecanismele solidarităţii şi cultul valorilor neperimate în orice timp al culturii. Privirea lucidă percepe degradările în serie ale lumii, fiinţa e bolnavă azi de uitare şi semnele sunt, brusc, ale pustiirii şi ale superficializării relaţiei cu Dumnezeu: „Doamne, nu mai am putere nici să strig/ Când văd cum zilele din urmă se arată./ Spre miazănoapte şi spre miazăzi/ Răsună, Părinte, plânsul pustiei..."; abandonarea principiilor tradiţionale duce la căderea din mit: „Nici de sămânţă, Doamne, nu ne-am rupt,/ S-o aruncăm în primăvară/ Ca toamna să ne-ntoarcă truda,/ Ultimul junc l-am dus la tăietoare,/ Iar carului i-am rupt resteiele şi ruda", „Cărarea câinelui de mult nu se mai vede,/ Grădina sufletului nostru s-a părăginit/ Nimeni nu mai vine să ne vadă/ Din pricina ploilor fără de sfârşit./ Pentru cine să mai dea în floare gherghinele?/ Îmbătrânim degeaba/ Şi tot scădem la minte,/ Iar timpul nu ne mai poate măsura durerile..." („Doamne, nu mai am putere nici să strig").
Unii psalmi identifică, alegoric, chiar paliere ale propriei treceri prin vârste, de fiecare dată poetul apelând la codurile rusticului din care se revendică: „Mă trezesc dimineaţa,/ Văd brazii din faţa locuinţei mele/ (Unde stau de o vreme)/ Şi am impresia că sunt acasă.../ Unde e, Doamne, prunul înflorit/ (În care bătea în zori ghionoaia)?/ Unde sunt, Doamne, caii/ Printre care alergând/ Smulgeam câteva fire din coada lor/ Să fac laţuri pentru vrăbii şi piţigoi?/ Unde e, Doamne, fântâna din care/ Cu ciutura - ca o Cumpănă a Dreptăţii -/ Scoteam găleata plină/ (Suflam puţin înainte să beau)/ Şi apa cânta ca un flaut?", „Aşa ne grăbim/ Şi-n urmă-ne repede copilăria-a rămas/ Fără să ştim/ Că-n trecătoarea-ne trudă/ Nicicând şi niciunde nu e loc de popas..." („Doamne, ne-ai făcut oglindă gata spartă. A doua cântare a întrebărilor").
Poet solar, căutător de virtuţi, Dorel Vişan selectează, din imaginarul religios, cu prioritate starea de cumpănă şi de rugăciune, lăsându-le să recreeze, libere, sensurile arhetipale ale dialogului cu divinul: „Doamne, nu Te-ai plictisit/ Să tot ningi peste mine cástele tale zăpezi?/ Cu fiecare clipă giulgiul Tău alb/ face deşerturile mele să se înfrigureze (...)/ Pustiurile se umplu de lacrimi,/ Iar nisipurile mişcătoare devin/ O piatră tot mai greu de urnit..." („Opreşte-Te, Doamne, din cástele tale ninsori. O cântare a pustiirii"); „Doamne, nu mai ştim drumul de întoarcere./ Ne-am depărtat prea mult de ţărm/ Şi acum ne orbeşte lumina farului,/ Că nu mai vedem portul..." („Doamne, nu mai ştim drumul de întoarcere. O cântare a rătăcirilor"); „Doamne,/ Le-am pus copiilor mei drept merinde/ Începutul iubirii, ca să poată pleca..." („Doamne, ne-ai făcut oglindă gata spartă. A doua cântare a întrebărilor"). Ruga se naşte nu din angoase, ci din mărturisirea preaplinului, ca o recunoaştere a Tainei iubirii pe care omul o poartă cu sine: „Dar, tată Ceresc,/ În noaptea din urmă/ Scoate-mă iar la lumină din turmă.../ Spală-mă, şterge-mă şi mă-nfaşă,/ Luceafăr de ziuă să ard mereu/ Şi să Te ţin în braţe/ Ca pe copilul meu..." („Doamne, de-o veşnicie"); „Nu-ţi cer nimic pentru credinţa mea,/ Dar dacă mă întorc şi mă căiesc/ Aruncă-mi o zdreanţă din veşmântul ceresc/ Să acopăr goliciunea sufletului meu/ De care mi-e ruşine/ Şi rabdă-mă, de câte ori sunt singur,/ Să mă întorc spre Tine" („Doamne, mă tem pentru Tine. O cântare a singurătăţii").
Sunt recuperate toposuri biblice şi structuri identitare sacre, de la mai sus amintita Cămară Cerească împodobită a Mântuitorului pentru care creştinul are nevoie de haina luminoasă a sufletului până la versuri care reiterează concretul biblic: „Ofrande nesecate ridic, Doamne, spre Tine/ Aşa cum copiii la Porţile Cetăţii au scuturat măslinii/ Mă zămislesc şi singur mă voi naşte pe mine/ Să nu Te-mpart cu nimeni şi să mă dau luminii.// Am înălţat pomi roditori, precum cedrii Libanului,/ Dar mereu am fost încercat ca apa Meriba,/ Ca apa m-am vărsat şi m-am scurs/ Şi pielea trupului meu a fost ruptă/ Şi oasele mele s-au risipit...// Lărgit-ai paşii mei sub mine, Doamne,/ dar picioarele mi-au rămas forţoase/ Ca lemnul din Toiagul Tău" („Doamne, nu mă lăsa de batjocură. A patra rugăciune").
În miezul fiecărui psalm tronează mai vechea întrebare despre înţelepciunea fundamentală care ar permite identificarea de sine a fiinţei („Stânca mea şi scăparea mea, Doamne,/ Ce este omul ca să Te faci cunoscut lui?/ Ce este fiul omului ca să iei seama la el?/ Omul este ca o suflare...", dar este găzduit şi răspunsul haric, de o uluitoare simplitate: „Doamne, ne-ai făcut/ Oglindă gata spartă-n ţăndări,/ Ce-aceeaşi imagine-n milioane de feţe o arată.../ Ne-ai plămădit/ Şi cu aceeaşi mână ne-ai pus sarea plecării/ În aluatul venirii./ Ne guşti puţin de ură (fără măsură)/ Şi apoi (fără măsură) presari piperul iubirii..." („Doamne, ne-ai făcut oglindă gata spartă. A doua cântare a întrebărilor").Dincolo de psalmi şi de jocul ontologic al metaforelor interioare, Dorel Vişan propune, aşadar, un moment recuperator al Tainei care face din fiecare trecător prin lume o posibilă punte, prin învecinare, către Cer. Un cer pe care postmodernitatea orgolioasă se încăpăţânează să-l imagineze adesea gol, cu un Dumnezeu fugit din propria-i poveste, care şi-a uitat făptura nesupravegheată şi pradă unei libertăţi cu care nu ştie ce să facă... Poezia psalmică devine însă un veritabil semnal de alarmă şi o posibilă scară la cer...
