Tatiana de Rosnay - Vieţi secrete (fragmente)

Tatiana de Rosnay, scriitoarea franceza con­temporana cea mai citita in lume la ora ac­tuala, ne propune un nou roman emo­ti­o­nant si plin de suspans. Vieti secrete, povestea unei familii moderne si a legaturilor invizibile care o tin unita, se bucura de un succes interna­tional rasunator, pe masura celui repurtat de pri­mul roman in limba engleza al autoarei, Se numea Sarah (Litera, 2010), publicat in aproa­pe 40 de tari si vandut in peste 4 milioane de exemplare.

Aflata impreuna cu fra­tele ei Antoine pe Insula Noirmoutier, locul unde familia lor petrecuse mul­te zile de va­can­ta fericite la malul marii, Me­lanie isi aminteste brusc ceva ne­as­teptat si tulburator des­pre ultima vara petrecuta acolo. La plecarea din in­su­la, exact in momentul in care se ho­ta­raste sa-i im­par­ta­seas­ca fratelui ei se­cretul, are loc un accident de ma­sina, iar Me­la­nie este grav ranita. Singur, cu­prins de spaima, in timp ce asteapta in fata blo­cu­lui operator, Antoine se con­frunta pentru pri­ma data cu propria existenta: parasit de sotie, fa­ra sa-si poata intelege co­piii adolescenti, plictisit de meseria pe care o are si ti­ra­ni­zat inca de propriul tata.

Si intrebandu-se, in ace­lasi timp, oare ce marturi­sire teribila voia sa-i faca sora lui.
Penduland intre suspans, drama si emotie, Vieti secrete contureaza portretul unui barbat tulburat, avand sentimentul esecului pe toate planurile – ca fiu, ca sot, ca frate si ca tata – si aflat in fata unor intrebari chinuitoare: cat de bine isi cunoaste, de fapt, fami­lia? Cat de bine se cu­noas­te, de fapt, pe sine?

(…) Peugeotul prinse viteza si Antoine aprecie ca vor ajunge acolo probabil in mai putin de patru ore. Plecasera destul de devreme ca sa scape de trafic. In ciuda intrebarilor ei, el nu suflase o vorba privind destinatia lor, ci doar zambise satisfacut. 'Fa-ti un bagaj pentru doua zile. Plecam sa te sarbatorim intr-un mod deosebit.'
Existase o mica problema cu Astrid, fosta lui sotie. O situatie de rezolvat. Acel week-end era in mod normal 'al lui'.

Copiii ar fi trebuit sa vina la el, de la casa parintilor lui Astrid, din Dordogne, insa el fusese foarte categoric la telefon. Era ziua de nastere a lui Mel, implinea 40 de ani, voia sa faca ceva special pentru ea, pentru ca inca mai suferea dupa Olivier si trecea printr-o pasa proasta. Vocea lui Astrid: 'Oh, merde, Antoine. In ultimele doua week-end-uri copiii au stat la mine. Eu si Serge chiar avem nevoie de putin timp doar pentru noi doi'.

Serge. Chiar si auzul numelui il facea sa se cris­pe­ze. Un fotograf in varsta de vreo 30 de ani, ge­nul mus­culos, robust si sportiv, specializat pe dome­niul culinar. Natures mortes pentru cartile de bucate de lux. Petrecea ore intregi incercand sa obtina nis­te paste care sa straluceasca, o carne de vitel cu as­pect delicios, fructe care sa para suculente. Serge. De fiecare data cand se ducea sa-i ia pe copii si da­dea mana cu el, se confrunta cu amintirea oribila a ca­merei digitale a lui Astrid si a ceea ce descoperise pe cardul de memorie, in timp ce ea era plecata la cum­paraturi in acea sambata fatidica.

La inceput, ne­du­merit, vazuse doar o pereche de fese paroase care se incordau ritmic. Apoi realizase cu groaza ca fundul acela impingea un penis in ceea ce se­mana extraordinar de mult cu trupul lui Astrid. Ast­fel aflase. O infruntase pe Astrid, incarcata cum era cu sacosele pline de cumparaturi, in acea dupa-amiaza blestemata de sambata, iar ea izbucnise in la­crimi si recunoscuse ca il iubeste pe Serge, ca re­la­tia incepuse din timpul acelei excursii facute cu co­p­iii in Turcia si ca se simtea atat de usurata ca el aflase.

Antoine simti nevoia sa-si aprinda o tigara, ca sa tina la distanta amintirile neplacute, dar stia ca fumul ar trezi-o pe sora lui care ar face niste comentarii rautacioase despre 'naravul lui mizerabil'. In schimb, se concentra asupra autostrazii care se intindea in fata lui.

Citește pe Antena3.ro

Kremlinul comentează mondenitățile și spune că soții Assad nu divorțează. Chiar purtătorul de cuvât al lui Putin a negat informația

Astrid se simtea inca vinovata in legatura cu Serge – Antoine sesiza asta – pentru modul cum el descoperise relatia lor. Pentru divort. Si pentru toate consecintele. In plus, tinea foarte mult la Mélanie. Ele fusesera prietene mult timp si lucrau in acelasi domeniu, cel editorial. Asa ca nu o lasase inima sa il refuze si acceptase oftand: 'OK, atunci. Copiii pot veni mai tarziu la tine. Ofera-i lui Mel o aniversare nemaipomenita'.

Cand opri la statia de benzina ca sa faca plinul, Mélanie casca in sfarsit si cobori geamul masinii.
– Hé, Tonio, rosti ea taraganat, unde naiba suntem?
– Chiar n-ai nici o idee?
Ea ridica din umeri.
– Nu.
– Ai dormit ultimele doua ore.
– Ei bine, ai aparut cu noaptea-n cap, ticalosule.

Dupa o cafea scurta (pentru ea) si o tigara rapida (pentru el), se intoarsera la masina. Parea mai putin bosumflata, observa Antoine.
– E foarte dragut din partea ta ca faci asta, spuse ea.
– Multumesc.
– Esti un frate dragut.
– Stiu.
– Dar nu trebuia. Poate aveai alte planuri.
– Nu aveam.
– Cum ar fi o iubita.

El ofta.
– Nu am o iubita.
Gandul la relatiile lui recente il facea sa-si do­reasca sa opreasca masina, sa coboare si sa planga. De la divort existase un intreg sir de femei. Si un lung sir de deziluzii. Femei pe care le cunoscute pe internet, pe acele site-uri dubioase. Femei de varsta lui, femei casatorite, femei divortate, femei mai tinere. Se aruncase cu elan in jocul intalnirilor, ferm hotarat sa-l gaseasca amuzant. Dar dupa primele cateva experiente sexual-acrobatice, cand se intorcea cu inima grea si epuizat in noul lui apartament si in noul lui pat, descoperise adevarul evident pentru el. Il evitase destula vreme. Inca o iubea pe Astrid. Intr-un final recunoscuse asta fata de sine insusi. Inca o iubea pe fosta lui sotie. O iubea cu atata disperare, incat il facea sa simta un gol in stomac.

Mélanie spunea:
– Probabil aveai lucruri mai bune si mai interesante de facut decat sa o duci pe fata batrana de sora-ta in week-end.
– Nu fi prostuta, Mel. Asta e ceea ce vreau sa fac. Vreau sa fac asta pentru tine.
Ea arunca o privire spre un indicator rutier de pe autostrada.
– Hei, ne indreptam spre vest!
– Ce fata desteapta!
– Ce e in vest?, intreba ea, ignorand ironia tandra din vocea lui.
– Gandeste-te, replica el.
– Hm, Normandia? Bretania? Vendée?
– Esti pe drumul cel bun.

Ea nu mai spuse nimic, ascultand CD-ul cu vechi melodii ale celor de la Beatles pus de Antoine. La un moment dat, scoase un mic tipat.
– Stiu! Ma duci la Noirmoutier!
– Bingo!, zise el.

Dar expresia ei deveni serioasa. Isi privi cu buzele stranse mainile aflate in poala.
– Ce e?, intreba el ingrijorat.
Se asteptase sa reactioneze cu rasete, chiote, zambete, orice, dar nu la figura asta imobila.
– Nu m-am intors niciodata acolo.
– Si ce?, spuse el. Nici eu.
– A fost – facu o pauza ca sa numere pe degetele ei subtiri – in 1973, nu-i asa? Au trecut 34 de ani. Nu-mi amintesc absolut nimic. Aveam 6 ani.

Antoine incetini masina.
– Nu conteaza. E doar ca sa-ti aniversam ziua de nastere. Acolo ti-ai serbat varsta de 6 ani, tii minte?
– Nu, rosti ea incet. Nu-mi amintesc nimic legat de Noirmoutier.
Probabil isi dadu seama ca se purta ca un copil rasfatat, fiindca puse in graba o mana pe bratul fratelui ei.
– Oh, dar nu are nici o importanta, Tonio. Sunt fericita. Chiar sunt. Si vremea e minunata. E asa placut sa fiu doar cu tine si departe de orice!

Antoine stia ca acest 'orice' insemna pentru ea Olivier si dezastrul pe care despartirea il lasase in urma. Si slujba ei extrem de solicitanta ca editor la una dintre cele mai renumite edituri din Franta.
– Am facut o rezervare la Hotel Saint-Pierre. Ti-l amintesti, nu-i asa?
– Da!, exclama ea. Da, imi aduc aminte. Hotelul acela vechi si incantator din padure! Unde am fost cu grand-père si grand-mère... Oh, Doamne, cata vreme a trecut...

Incepu sa fredoneze melodiile celor de la Beatles. Antoine se simtea linistit, usurat. Ei ii placuse surpriza si intoarcerea o bucura. Doar un singur lucru il mai necajea. Un singur lucru pe care nu-l luase in calcul atunci cand ii venise ideea de a reveni acolo.
In 1973, la Noirmoutier, petrecusera ultima vara impreuna cu Clarisse.

&

De ce Noirmoutier?, se intreba el, in timp ce ma­sina prindea viteza si Mélanie fredona Let It Be. Nu se considerase niciodata un om nostalgic. Nu pri­vi­se niciodata in urma. Dar de la divort se schimbase. De nenumarate ori se surprinsese gandindu-se mai mult la trecut decat la prezent sau la viitor. Povara ul­timului an, primul in care fusese singur, un an mo­horat si solitar, ii provocase regrete dureroase, facandu-l sa tanjeasca dupa copilarie si sa-si do­reasca amintiri fericite. Asa ii venise ideea cu in­sula, timida la inceput, apoi cu mai multa forta si pre­cizie, in timp ce amintirile se rostogoleau una dupa alta, precum scrisorile intr-o cutie postala.

Bunicii lui, distinsi, cu parul alb – Blanche cu um­breluta de soare si Robert cu tabachera lui de argint de care nu se despartea niciodata, asezati pe terasa um­broasa a hotelului, sorbindu-si cafeaua. Le facea se­m­n­e cu mana din gradina. Sora tatalui sau, So­lange, durdulie si arsa de soare, citind reviste de moda in sezlong. Mélanie, micuta si subtire, cu o pa­la­rie de soare cu boruri moi, ce ii incadra obrajii. Clarisse, ridicandu-si spre soare chipul in forma de ini­ma. Tatal lui, care venea in week-end-uri mirosind a fum de trabuc si a oras. Si drumul pavat inundabil, care il fascina pe cand era copil, si care inca nu-si pierduse farmecul. Vadul Gois, care nu putea fi folosit de­cat la reflux. Inainte sa fie construit podul, in anul 1971, aceea era singura cale de acces catre insula.

Dorea sa faca ceva special pentru ziua lui Mé­lanie. Se gandise la asta inca din aprilie. Altceva de­cat o petrecere-surpriza cu prieteni care sa chi­co­teas­ca ascunsi in baie, cu sticle de sampanie in bra­te. Nu, voia ceva cu totul diferit. Ceva de care ea sa-si aduca aminte. Trebuia sa o scoata de pe fagasul in care se intepenise, cu slujba care ii manca viata, cu obsesia privind varsta si, mai ales, cu sentimentele inca nevindecate pentru Olivier.

El nu-l placuse niciodata pe Olivier. Un infumurat, un snob infatuat. Gatea superb. Pregatea singur sushi. Specialist in arte orientale. Asculta Lully. Vorbea fluent patru limbi straine. Stia sa danseze vals. Si nu era in stare sa-si asume o obligatie, nici chiar dupa sase ani de relatie cu Mélanie. Olivier nu era pregatit sa se aseze la casa lui – in ciuda celor 41 de ani pe care-i avea. Asa ca o parasise pe Mélanie si lasase imediat insarcinata o manichiurista de 25 de ani. Acum era mandrul tata a doi gemeni. Mélanie nu il iertase niciodata.

De ce Noirmoutier? Fiindca acolo petrecusera niste veri memorabile. Fiindca Noirmoutier era simbolul perfectiunii tineretii si al acelor zile fara griji, cand vacanta de vara parea nesfarsita, cand simteai ca vei avea noua ani o vesnicie. Cand nimic nu era mai promitator decat o zi perfecta la plaja cu prietenii. Cand scoala era la un secol departare. Se intreba de ce nu ii luase niciodata pe insula pe Astrid si pe copii. Bineinteles, le povestise totul despre ea. Dar isi dadea seama ca Noirmoutier reprezenta trecutul lui privat, pur si neatins, al lui si al lui Mélanie.

Si isi dorise sa petreaca un timp cu sora lui, numai cu ea. Doar ei doi. Nu se intalneau prea des in Paris, reflecta el. Ea era intotdeauna ocupata, luand pranzul sau cina cu vreun autor sau fiind plecata in turnee de promovare a vreunei carti. El era adesea la vreun santier din afara orasului sau era prins cu vreun termen urgent pentru un proiect. Uneori mai trecea ea pentru un brunch duminica dimineata, cand erau copiii acasa. Mélanie gatea cea mai pufoasa omleta. Da, isi daduse seama ca simtea nevoia sa fie cu ea, singur cu ea in acest moment delicat si complicat din viata lui. Prietenii erau importanti pentru el, avea nevoie de veselia lor, sa se distreze cu ei, dar acum isi dorea sprijinul lui Mélanie, prezenta ei, iar ea reprezenta singura legatura pe care el o avea cu trecutul.

• Continuarea in numarul viitor