Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De la etnogeneza românească începând au fost o constantă momentele de adaptare şi adoptare de morfologii vizuale şi de experienţe cărturăreşti istoriceşte deosebite, ba chiar contrastante uneori, dar ordonate de un spirit sintetic al amintitei latinităţi, din Occidentul gotic şi baroc, din Orientul bizantin şi musulman, pe un fond tradiţional care a fost cel al protoistoriei carpato-dunărene, izvod de sobrietate, simplitate şi claritate formală în paramente de cetăţi dacice, în planuri de biserici cneziale transilvane, în podoabe şi ceramici. În biserica întemeietorilor de la Curtea de Argeş frescele Bizanţului paleolog învăluie gisanţi, sarcofage şi bijuterii ale goticului târziu; la Siret o arhitectură balcanică a Sudului prin excelenţă e ornată cu o ceramoplastie baltică venită din Nord; ogivele şi portalurile de tip occidental disting lăcaşurile ştefaniene de la Pătrăuţi şi Bălineşti acoperite cu o iconografie răsăriteană adesea de sorginte athonită, iar cizelarea geometrică în piatră de moschee microsiatică de la Dealu şi din nou de la Argeş este contemporană cu primele tipărituri slavone de la noi ivite pe filieră veneto-balcanică şi cu monumentul literar de esenţă parenetică bizantină care este cel al „Învăţăturilor” lui Neagoe Basarab, după cum palatul domnesc de inspiraţie renascentistă de la Târgovişte al lui Petru Cercel, călător la curtea ultimilor Valois se învecinează cu biserica de tradiţie bizantină a unui ctitor care stihuia imnuri religioase italieneşti. Iar exemplele de coexistenţă stilistică se înmulţesc cu cât înaintăm în ceea ce am definit cândva drept prima modernitate românească.
Apropierile moldave de „sarmatismul” nobiliar polonez pe care le descoperim în cutare broderie liturgică de la Suceviţa Movileştilor puteau sta alături de neaşteptate ornamente cu îndepărtate origini extrem-orientale – „casele cele cu cinii”, cu „chinezării” de care vorbea Miron Costin pentru palatul domnesc din Iaşi, de „barocul ortodox post bizantin” şi orientalizant al Trei Ierarhilor lui Vasile Lupu, perfect congruent în timp cu modenatura italiană a faţadelor Goliei, cam pe când şi unde Nicolae Costin cronicarul prelucra o carte celebră a franciscanului Antonio de Guevara, iar Nicolae Milescu publica la Paris o lucrare teologică, pregătind apariţia meteorică a lui Dimitrie Cantemir prinţul – cărturar.
Ne aflăm într-o vreme în care Muntenia înregistra concomitent, la 1700 faţadele cu stuc şi motive turco – persane ale unui rococo oriental la biserica de la Fundeni şi scenografia barocă şi italiană din pridvorul bisericii Colţea datorate aceluiaşi ctitor cultivat şi călător marele spătar Mihai Cantacuzino. Şi dacă dorim să înţelegem mai bine coexistenţa artistică din primul stil panromânesc, cel ce poartă numele lui Constantin Brâncoveanu, vom pune alături capela tradiţională de la Mogoşoaia, ctitoria boierului logofăt, cu ceea ce acesta, urcat în scaunul domnesc a ctitorit tot aici, în 1702, anume zidirea care, cea dintâi pe meridianul românesc, a purtat numele de „palat”, conceput – ne spun călătorii străini ai epocii – „după moda europeană” – şi devenit paradigmă arhitectonică valahă în „epoca Luminilor”.
Apartenenţa europeană a culturii vechi româneşti care timp de câteva secole a adus alături, firesc şi armonios stiluri şi monumente diverse este o realitate vizibilă între toate argumentele ce pot fi invocate în acest sens, pe care nu trebuie să o ocolim în abordările noastre academice, ea explicându-ne cel mai bine diversitatea şi toleranţa spirituală cu care rămânem în istorie.
Pe de altă parte aceeaşi apartenenţă europeană se desluşeşte într-un fenomen pe care l-am denumit „dualismul cultural românesc”, reflex direct a ceea ce istorici de vază precum P.P. Panaitescu au numit „dualismul politic românesc”, rod al orientărilor divergente ale românilor pe drumuri europene diferite care au născut aplecarea valahă spre tradiţie, spre Balcani, spre Turcocroaţie şi aceea moldavă spre noutate, spre Occidentul catolic polonez şi austriac. A surprins perfect această stare de fapt gazetarul de geniu Mihai Eminescu pentru care „suflarea cuceritoare a Miezenopţii e mai tare spre Moldova” – acolo unde spiritul critic al junimiştilor Pogor, Carp şi Maiorescu, fusese pregătit de lecturi din Fénelon şi Voltaire -, în vreme ce Muntenia era pentru polemistul conservator de la „Timpul”, un spaţiu „al resturilor numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar”, unde s-a născut liberalismul „roşilor” lui C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu.
Un „boierism” moldovenesc şi un „democratism” munteano-oltean fuseseră admirabil intuite de un cultivat călător străin, pe la 1836, când Saint Marc Girardin scria „si les deux Principautés étaient réunies il y auraient plus d’éléments de tiers-état en Valachie et d’aristocratie en Moldavie”, ceea ce şi explică cele două faţete ale civilizaţiei româneşti cisalpine în epoca dintre „unirea” lui Mihai Bravul şi „unirea” lui Cuza.
Pentru înţelegerea legăturii noastre cu Europa se cade, cred, să înţelegem mai bine, cu nuanţele de rigoare, legătura noastră istorică şi profundă cu noi înşine.
Citește pe Antena3.ro
de acad. Răzvan Theodorescu
