Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
1. (Ne)potriviri
Prima icoană e meșteșugită de Paul Cernat, critic și istoric literar: „Dacă tatăl nou-născutului Ion Luca nu-l înregistra, din neglijență, pe 30 ianuarie, nașterea lui Caragiale pica și oficial în aceeași zi (nu și în același an, firește) cu cea a lui Cehov. Alt mare scriitor care n-a scris roman, ci s-a impus doar cu piese de teatru și proze scurte. Amuzant e că mica proza românească de la 1900 (Brătescu-Voinești, Bassarabescu) i-a întors spatele «nesimțitorului» nenea Iancu în favoarea «compasiunii» lui Anton Pavlovici”.
2. Credință și socialiști
Un fragment epistolar spre luare-aminte dintr-o scrisoare a lui Caragiale către amicul critic C. Dobrogeanu-Gherea: „Ne cunoastem cam de mult, iubite Costică; ai avut destulă vreme să înțelegi cât de puțin aș fi în stare să rănesc pe cineva în credințele și pasiunile lui, când le văz nobile și le știu sincere și oneste. Mai cu seamă pe tine, unul dintre foarte rarii oameni (ca să nu zic chiar singurul) pe cari i-am întâlnit la noi, având onestă și sinceră credință - cum aș putea să te rănesc? Dacă glumesc câteodată, crez că-nțelegi că nu glumesc asupra credinței, ci asupra falșilor credincioși, a căror carieră publică de mult ți-am proorocit-o. Ai înțeles, sper, câtă dreptate am avut eu când ți-am spus odată în glumă că tu ai făcut în România mulți socialiști și n-ai putut păstra nici unul; și singur pe mine nu m-ai putut face socialist, și eu singur ți-am rămas și-ți voi ramânea aproape - cu toate că tu mă consideri burghez, reacționar, toate niște invective socialiste pe cari un anarhist ca mine nici nu le ia în seamă”.
3. Notițe de lucru nietzscheene
Cine nu-și amintește de exclamația lui Lefter Popescu din proza caragialiană „Două loturi/Două bilete pierdute” (1898-1899, 1901): „Toți zeii! Toți au murit! Toți mor! numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el... Sunt aci!... aci biletele! ...” „Sună nietzschean?”, chestiona profesorul Paul Cernat, pentru a răspunde tot el: „Sună, dar să nu uităm că în 1897, puțin înainte scrierii nuvelei, I.L. Caragiale îl consilia pe tânărul C. Rădulescu-Motru să-l popularizeze pe ereticul filosof (deja cu mințile rătăcite) în cultura română. Motru va întâmpina ulterior opoziția regelui Carol I și a unor prieteni scriitori (Delavrancea etc.) mefienți față de ideile «dezechilibratului» german, care speriase spiritul «sănătos» al intelighenției românești (deja marcate de cazul Eminescu) mai ceva decât rătăcitul Baudelaire («pesimist integral» irecuperabil).
4. La moartea unui budist fervent
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul „În Nirvana”, în care scria: „Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi, poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”.
5. În bătaia vântului
În anul 1890, I.L. Caragiale a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe. În același an dat publicității drama „Năpasta” şi și-a arătat intenţia de a fugi de București, la Sibiu sau la Brașov. Trei ani mai târziu, nenea Iancu avea o încercare de a se muta la Cluj, unde a și fost găzduit de protopopul Elie Dăianu. Spre sfârșitul anului, în noiembrie, pleca pentru scurtă vreme la Berlin - unde se va afla mai apoi în mai multe rânduri -, în anii 1893 şi 1901 a editat ziarul „Moftul român”, iar în anul 1901, revista „Vatra”. În primăvara anului 1905, la 14 martie, s-a stabilit definitiv la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepţiilor din plan social şi cultural. Era afectat de atitudinea academicienilor care îi refuzaseră, în două rânduri, premierea operei (Hasdeu şi apoi D.A. Sturdza), precum şi de „conspiraţia Caion” (după numele unui ziarist care susţinuse că „Năpasta” era o dramă plagiată, însă Caragiale a câștigat procesul, cu sprijinul avocatului și prietenului Barbu Ștefănescu Delavrancea).
6. Iubirea de public
Caragiale a fost atras în mod deosebit de contactul cu oamenii, arătând o predilecție pentru participarea la conferințe (remunerate) și șezători literare, frecvente în epoca sa. Astfel, în 1892, Caragiale a început să conferenţieze, prima întâlnire de acest fel cu publicul fiind marcată de tema „Gaște și gâște”, susţinută la Ateneul Român, prin care a provocat iritarea societății „Junimea” și a lui Titu Maiorescu. În 9 mai 1893 a mai ținut o conferință de mare ecou (de data aceasta la clubul muncitorilor), despre „Prostie și inteligență”, făcând din nou aluzii la Maiorescu. În 15 martie 1896, Caragiale a onorat, la Buzău, conferinţa cu titlul „Prostie”, „în fața unei colosale adunări”, iar din anul 1898 a a susţinut, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre „Momentele” sale, încredințate publicului mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899). În 1911, Caragiale participa, la Blaj (altă mare baie de mulțime), la serbările ASTRA. Și totuși, iubitor de atenții și firitisiri, nenea Iancu a declinat onorurile propuse la începutul anului 1912, când Societatea Scriitorilor Români, prin Emil Gârleanu, a dorit să îl sărbătorească la împlinirea vârstei de 60 de ani, iar Teatrul Naţional, precum şi Principesa Maria au organizat un festival de comedie în cinstea sa. Scriitorul a refuzat pur și simplu aceste „festivisme”.
7. Model livresc macabru
Demetru Dem. Ionescu-Demetrescu-Buzău, aka „Mitică” Buzău, aka Urmuz, avea aceeași vârstă (40) și stare civilă (becher) a lui nenea Anghelache M. din „Inspecțiune”, când s-a sinucis cam în același loc (la Șosea) în care a fost găsit cadavrul mutantului funcționar caragialian, de asemenea sinucis. În ambele cazuri avem de-a face cu un suicid „perfect”, aflat, vorba lui Mateiu (expert în ștergerea antidetectivistică a urmelor), „sub pecetea tainei”. Că Urmuz a comis-o după modelul livresc al lui Anghelache e o „suspiciune rezonabilă”.
8. Caragiale, cetățean american
Un fragment final (mereu de sezon) din schița „Identitate...”. Despre identitatea noastră, care va să zică: „Intru în restaurant, unde găsesc pe maladețul meu bând ceai, fără zahar, numa cu rom. Foarte supărat îi povestesc nenorocita mea aventură... El începe să râză ca un sec; scoate din buzunar un pachet de documente; se uită la mine lung, parcă mi-ar lua semnalmentele, ca la un biurou de servitori pentru condicuță; alege unul dintre documente; mi-l dă discret pe sub masă, și-mi șoptește:
- Na pașaport! mergi degrab la revizie!
Mă uit la hârtie...
Mă cheamă Bob Schmecker; sunt cetățean american; prezidentul U.S.A. «roagă pe toate autoritățile civile și militare de pe globul terestru să mă lase să trec și să-mi dea ajutor și protecție în caz de nevoie».
- «Hahà!» strig eu, și trec repede la domnul polițistul meu:
- Am găsit, în sfârșit, pașaportul meu, domnule!... poftim!
- Așa da! zice el.
Și mi-l vizează... Mă sui repede-n tren cu muscalul meu salvator. Ne pupăm... Trenul a plecat... Am intrat în patrie...
Nu! - să mărturisească toți amicii mei anarhiști, fie liberali, fie conservatori - nu! nu sunt pentru răsturnarea societății actuale, mai ales prin mijloace violente... Dar, drept să spun, reintrând, după atâta necaz, cu așa succes, în patrie... am gândit... nu mai țiu minte ce... prostii, desigur.
Ajungând seara acasă, am fost întâmpinat de ai mei... înainte de-a mă apropia de ei, le-am strigat din poartă:
- Mă rog vouă să nu-mi cereți hârtii de identitate, că n-am altceva decât un pașaport american, și sper că n-ăți fi inteligenți ca unul care m-a făcut idiot az-dimineață, numai pentru atâta să mă lăsați să intru.
Și-mpreună cu toată familia, care știe ciat-pat englezește, am cântat, de bucurie că ne-am revăzut sănătoși, mândrul cântec american:
Yankee doodle...”.
174 de ani s-au împlinit în 29 ianuarie 2026 de la nașterea lui I.L. Caragiale.
„Literatura română nu cunoaște autor a cărui prezență fizică în mijlocul contemporanilor să fi fost pătrunsă mai viu de atmosfera creației sale, autor la care, între spațiul manifestării curente și acela al ficțiunii, să se arcuiască punți mai numeroase”, Ștefan Cazimir, critic literar
I.L. Caragiale a fost proprietar de berării, cea mai cunoscută fiind „Gambrinus”, deschisă inițial pe Calea Victoriei, în 1901, şi mutată, ulterior, la parterul Hotelului Cișmigiu. Dramaturgul a mai deţinut o berărie în București, „Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, și o alta la Buzău.
Pe piatra funerară a mormântului lui Caragiale este montat un basorelief medalion sculptat de Ion Georgescu, pe care este scris următorul epitaf: „FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL! CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI NU POATE TRĂI.”
28 octombrie 1948 e data la care I.L. Caragiale a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.
Citește pe Antena3.ro
