Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La zbaterea dintre ianuarie și februarie e ziua lui nenea Iancu și cum să facem să-l (re)aducem mai aproape de noi, dacă nu prin filtrul unor oameni care l-au cunoscut cu adevărat, care l-au iubit, l-au înjurat, l-au lăudat, prieteni alături de care a băut vin alb, șpriț, și a mâncat mititei cu hrean, apropiați care i-au împărtășit necazurile, hazurile și bucuriile? Am ales 7 astfel de evocări, pe care le-am extras dintr-un volum minunat editat de cercetătorul Ștefan Cazimir și intitulat chiar așa: Amintiri despre Caragiale (Humanitas, 2013).
1. Rugăciunea de suflet
Prima inimă deschisă spre omul Caragiale îi aparține lui Paul Bujor, partener de chefuri și dialoguri politice, ilustru zoolog, scriitor, academician etc. „La dânsul durerea cea mai tragică, în loc să izbucnească în plâns sau în jelanie, cum se întâmplă comunilor muritori, izbucnea în hohote de glumă. Ciudată fire de artist! Durerile fizice îl impresionau tot așa de zguduitor ca și durerile sufletești; de aceea, discuțiile cu prietenii asupra durerilor omenești le încheia adesea, îndreptându-se cu fața spre răsărit și făcând larg semnul crucii, cu rugăciunea: «ferește-mă, Doamne, de boale, de năpaste și de prostia omenească»”. Vi-l închipuiți pe nenea Iancu bătând temenele, cruci și fiind totodată serios?
2. Spiritism cu masa din berărie
Altă amintire spumoasă păstrată de Paul Bujor: „Caragiale a încercat să facă și negoț, nu ca să pară excentric, ci de nevoie și din dorința de a studia mai bine diferite tipuri de oameni. Cu ce se plătea munca literară înainte de război era greu să trăiască chiar Caragiale, care era scriitorul cel mai citit. Întâia oară a deschis o berărie cu firma «Academia Bene bibenti», pe strada Smârdan, lângă vechea cafenea Collaro, și mai târziu o alta în Piața Teatrului, lângă vechea cafenea Fialcovschi. În ambele n-a putut reuși cum spera, cred mai mult din vina lui”.
Odăița de dindos
Paul Bujor nu ne indică și vinile care l-au dus spre faliment pe nenea Iancu, dar ne oferă această continuare minunată: „Într-o noapte, cam pe la ora 11, ducându-mă la berăria Bene bibenti, nu era decât un singur client. Caragiale, voind să scape de el, fiindcă aștepta să-i vină niște prietini cu care să stea la taifas în odăița de dindos, se duce la el așa agale și-i spune: «Vezi, dle, merge greu comerțu’. Clienți puțini, cheltuieli multe. Iată, cum e și acum, un singur client pentru care trebuie să plătești chirie, să consumi lumina degeaba și altele...». Bietul client, care venise, desigur, de dragul lui Caragiale, auzindu-l cum se căina, mai stătu o minută și apoi plăti și plecă. De multe ori, în acest caz, Caragiale închidea berăria și se ducea în odăița de dindos unde îl așteptau prietenii Anghel Dumitrescu, Coco Dumitrescu și alții”. Și-acum, bombița: „Tot acolo, spunea el într-o seară prietenilor că așteaptă să vină și Hâșdău (n.r. Bogdan Petriceicu Hasdeu – spirit enciclopedic: jurist, lingvistic, istoric, folclorist, politician, preocupat de spiritism după decesul prematur al singurei fiice, Iulia), pe care îl invitase cu câteva zile mai înainte, spunându-i: «Ascultă, boierule, am la berăria mea o masă înțăpenită cu cuie în dușamea; dacă mi-i învârti-o și pe aia, atunci mă fac și eu spiritist»”. Nenea Iancu, tot nenea Iancu!
3. Înțepături „meteorologice” pentru Barbu
Încă una dinspre zoologul Paul Bujor: „Cu toată prietenia ce exista între ei, Caragiale și Delavrancea se ciocneau câteodată, în discuțiile lor, foarte violent. Ajungeau să-și arunce în ciudă aprecieri foarte supărătoare, jignitoare chiar, mai ales când discutau politică pe vremea când Delavrancea era în partidul liberal. La începutul carierei lui literare Delavrancea mai mult ca nuvelist și romancier, se amestecase în urmă și în domeniul lui Caragiale, scriind piese de teatru: Viforul, Luceafărul, Apus de soare. Caragiale îi critica piesele terminând cu gluma: «Și, lai la urma urmelor, tu, Barbule, nu faci teatru, ci meteorologie, astronomie - Viforul, Luceafărul, Apus de soare și desigur o să continui cu grindina, ciclonul, Marte, Jupiter etc.»”.
„Smărăndița”, ca răspuns pentru „Sultănica”
Răspunsul lui Barbu Delavrancea (reprodus de Paul Bujor): „Ți-i necaz, grecule, că tu nu mai poți scrie!”. Și replica lui nenea Iancu: „Să mă ferească D-zeu să scriu ca tine!”. Și făcea și semnul crucii. „Mai întotdeauna după astfel de discuții - rememora Paul Bujor -, când ieșeau în stradă, amândoi erau veseli ca doi buni prieteni, glumind acum pe socoteala altora. Îți făceau impresia a doi copii capricioși care aci se ceartă, aci se împacă. Tot după discuții de acestea supărătoare, Caragiale, făcând odată oarecare aprecieri glumețe asupra abondenții de calificative și diminutive din nuvela lui Delavrancea, Sultănica, spunea că nuvele ca acestea copilărești nu-i greu de făcut. Și așa Caragiale a parodiat nuvela lui Delavrancea, scriind Smărăndița, care, citită într-un cerc restrâns de prieteni, a supărat mult pe Barbu. Erau mici gelozii și mici supărări trecătoare, întocmai ca și la copii”.
4. Examen la franceză
Una și mai bună cu Caragiale și Delavrancea în prim-plan: „După una din acele partide de cărți (nenea Iancu juca des panțarola, un joc de cărți în trei, cu Vlahuță și Delavrancea), nu-mi mai aduc bine aminte cum veni vorba despre cunoașterea limbii franceze”, rememora același Paul Bujor. Dar să facem loc amintirii:
„- Noi, românii, față de alte națiuni, zicea Vlahuță, vorbim bine limba franceză.
- Mai ales cei cari au stat în Franța măcar doi-trei ani, adăogă cu drept cuvânt Delavrancea.
Caragiale, care nu era binedispus, din cauza nenorocului la cărți, se și formalizează, răspunzând lui Delavrancea: - Adică, tu, Barbule, dacă ai stat la Paris doi-trei ani ca să-ți iai licența în drept, crezi că cunoști mai bine limba franceză decât altul care n-a stat la Paris doi-trei ani?
- Desigur, răspunde Delavrancea.
- Ei aș, întrerupe Caragiale. Iată, eu n-am stat la Paris decât în treacăt și cred că cunosc mai bine limba franceză decât tine.
Delavrancea răspunde cu un hohot de râs.
- Râzi tu, da’ așa e, răspunde serios Caragiale.
- Glume de astea sunt adevărate prostii, zice Delavrancea.
- Ba eu nu glumesc deloc, răspunde Caragiale. Și ca să-ți probez că nu glumesc, hai să ne supunem la un concurs. Iată, Vlahuță să ia din bibliotecă o carte franțuzească din care să ni se dicteze un pasaj tradus în românește și să vedem cine o să-l restabilească mai bine în franțuzește. Te prinzi?
- Mă prind, răspunde repede Delavrancea.
Vlahuță, voind să vadă până unde o să meargă prinsoarea lor copilărească, se duce râzând să ia un volum din bibliotecă”.
Triumful din biblioteca lui Vlahuță
Urmarea? „A luat un volum din nuvelele lui Guy de Maupassant. A tradus în românește, cât mai aproape de textul francez, un pasaj mic de vreo zece rânduri, pe când cei doi concurenți, ca doi liceeni, se așază serios față-n față la cele două capete ale biuroului, fiecare cu o coală de hârtie albă înaintea lor și gata de scris”. Fabuloasă imagine! „După ce Vlahuță le-a dictat pasajul tradus în românește, fiecare începe să facă traducerea în franțuzește, bineînțeles fără dicționar. După un sfert de oră, timp hotărât pentru concurs, amândoi au isprăvit. Controlându-se traducerile concurenților cu textul autorului, au căzut toți de acord că Delavrancea făcuse trei mici greșeli, iar Caragiale numai două tot așa de mici. A urmat imediat o izbucnire de triumf. Caragiale, plimbându-se cu pași mari prin cameră, apostrofa pe Delavrancea: «Ei, te-ai convins acum că eu știu mai bine franțuzește decât tine?!». Multă vreme Caragiale a glumit pe tema acestui concurs. Când întâlnea pe Delavrancea, cea dintâi întrebare era: «Ai mai învățat, Barbule, ceva franceză?!»”.
174 de ani s-au împlinit în 30 ianuarie/1 februarie 2026 de la nașterea lui I.L. Caragiale.
„Ferește-mă, Doamne, de boale, de năpaste și de prostia omenească!” - rugăciunea de suflet a lui I.L. Caragiale
„Ascultă, boierule, am la berăria mea o masă înțăpenită cu cuie în dușamea; dacă mi-i învârti-o și pe aia, atunci mă fac și eu spiritist”, I.L. Caragiale către Bogdan Petriceicu Hasdeu
I.L. Caragiale a fost gazetar, sufleur, revizor şcolar, copist, profesor, corector, registrator, director general al Teatrelor, patron de berării falimentare și, mai ales, dramaturg, nuvelist, bon viveur.
În politică, I.L. Caragiale a fost un cameleon: a trecut pe la conservatori şi socialişti, liberali, junimişti şi radicali, pentru a se propti la bătrânețe în „takismul” conservator-democrat.
Citește pe Antena3.ro
