Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Încă preadolescent, în criză dramatică de identitate, Leonid Dimov se va lăsa o vreme sedus de Mișcarea Legionară, înainte de a vira spre troțkism (dosarul chestiunii a fost examinat psihobiografic de Corin Braga, pornind de la formidabilele scrisori dimoviene către prima sa soție). Ajuns la București, e licean la Sf. Sava, unde îl are ca profesor de Română pe Șerban Cioculescu și debutează ca poet în revista liceului (tot Cioculescu îl va debuta, «oficial», în 1965, în Viața românească) urmează, fără a le finaliza cursurile mai multor facultăți (Drept, Teologie, Matematică, Biologie, Litere și Filosofie), ducând apoi o vreme o existență la limită, boemă și aventuroasă”, puncta, în fuga unui crochiu închinat Dimovului, criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Exclus din PCR din motive… erotice
Îi dăm, în continuare, credit: „Cu prima sa soție, Lucia, a avut o fiică (Tatiana), iar cu a doua, Ana-Marina, a avut o fiică adoptivă, Ileana, concepută de Ana-Marina cu graficianul Teodor Pîcă (coleg de boemă, alături de Florin Pucă sau Tudor George). Comunist din 1944, dar exclus în 1951 din motive erotice, Dimov e arestat pentru scurtă vreme în 1957 pentru culpa urinării bahice pe statuia lui Stalin”. Gest cunoscut și îndelung comentat, pentru care Leonid a stat două luni închis la Jilava… „În deceniul șase - urma profesorul Cernat - încearcă fără succes să debuteze cu un ciclu de poeme «istorice» (Litanii pentru Horia), atipice pentru scrisul său, dar, în ciuda tematicii eroico-istorice, neoportuniste. Vor apărea abia în 1975. La finele anilor 1950 inițiază în underground, alături de Dumitru Țepeneag, «onirismul estetic» (neoavangardă post-suprarealistă, în acord cu structura viselor)”.
Crepuscul, nostalgie, neliniște
Pe mai departe: „Asemeni lui Arghezi și Ion Barbu, Leonid Dimov a rămas fidel poeziei cu rimă - rimele sale mucalit-copilăroase au însă un sunet inconfundabil. Ca «barochist» (sau manierist) eminamente balcanic a driblat cu rafinament suprarealismul și a lansat printr-o centrare magistrală în adâncime postmodernismul. Cu suprarealiștii împărtășește totuși atmosfera crepusculară, amintind de tablourile lui Giorgio de Chirico (sau ca în bâlciurile și panopticumurile dezolante ale lui lui M. Blecher). A brevetat «onirismul estetic» în poezie ca autor de megaviziuni feerice compuse din materiale umile și de cartoons nostalgice și neliniștitoare, cu frison morbid (ca multe din poemele prietenului M. Ivănescu, împreună cu care a scos și o carte ilustrată de Florin Pucă)”.
Tălmăcitor fin
Acuarele de final: „Dimov a fost și un eseist cultivat (de altă factură decât comilitonul neoavangardist Dumitru Țepeneag), traducător nu doar din poeți afini (Nerval, Gianbattista Marino), ci și al unor mari cărți moderne de teorie a poeziei: Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich, De la Baudelaire la Suprarealism de Marcel Raymond, Sufletul romantic și visul de Albert Beguin”. Un rafinat al cuvintelor și al ideilor îmbobocite pe dedesubt!
Feerie stranie
Poetul Leonid Dimov era capabil să transforme și moartea într-o feerie bizară. Drept dovadă:
Decompoziții. Triptic oniric (I)
Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese
Că avem mari datorii la florărese:
Florăresele funerare de lângă cenotaf.
Cum mai viscolesc anceștrii prefăcuți în praf
Prin lumina arămie închisă litru cu litru,
Dar mai întâi să terminăm cu problema liberului arbitru
Și pe urmă să rămânem acolo unde ședem,
Sub coroanele de crizanteme crem,
Sub inscripțiile de culori violente
Încremenite arbitrar pe monumente.
Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace
A-nceput să coboare de pe bulumace
Rostindu-și, la temperaturi de mii de grade,
Anateme vehemente sub tornade
De văpăi încinse până la nevăzut,
Uite, ți s-au ivit semne de putrefacție pe șezut,
Așază-te o clipă să ascultăm în neștire
Orologiile bocănind în amurgire.
E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească,
Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească
Sunând cam așa: li be di le, li be la bi.
Se-aude țipătul zalelor din armura lui Hamurabi.
Material secundar (cu foto 5)
Bijuterii dimoviene
„În urmă cu doi ani a fost lansată o ediție critică pe care nu ezit să o consider un eveniment în materie: Opere I-II de Leonid Dimov, la Editura Știința din Chișinău (într-o colecție de ediții ale scriitorilor români)”, amintea profesorul Paul Cernat. Imediat, amănunte: „Cu o prefață densă semnată de Ion Bogdan Lefter (care a editat la Paralela 45, acum ceva vreme, integrala poetică a lui Leonid Dimov) cele două volume masive își datorează existența muncii benedictine de arhivă, vreme de câțiva ani, a tandemului Andreea Teliban-Alexandru Dumitriu: tineri - și excelenți - cercetători care semnează tabelul cronologic, notele asupra ediției și notele finale. De-a lungul câtorva ani, cu o acribie greu verosimilă azi la cei din generația lor, cei doi au recuperat din presa anilor 1950-1980 și colecții private numeroase texte (și manuscrise) ale marelui poet oniric, neincluse în nici un volum, și le-au editat după toate rigorile filologice necesare; cam 100 nu apar nici măcar consemnate în probele monografii semnate de Dan Grădinaru și Luminița Corneanu”.
Proze și secvențe dramaturgice inedite
Tot aici: „E vorba de proze și de secvențe dramaturgice inedite, dar mai ales de un bogat corpus eseistico-publicistic (neinclus în antologiile lui Corin Braga și Marian Victor Buciu despre «grupul oniric»), bașca interviurile, răspunsurile la anchete și prefețele din addenda, cu multe delicatese - texte despre literatura română, de la cronicari la contemporani, dar și despre literaturi străine - între care piesele unui proiectat volum despre Dostoievski - și... altele, de tot felul. Sunt revelații editoriale majore, a căror publicare explică - și justifică, dată fiind limitarea numărului de pagini - reducerea numărului de poeme (grupate doar în primul volum), mai ales că integrala lor (ou presque...) fusese deja publicată, ca și corespondența (nici ea reluată aici) cu prima soție”.
Opera și premiile
Versuri (1966); Pe malul Stixului (1968); 7 poeme (1968); Carte de vise (1969); Semne cerești. Rondeluri (1970); Eleusis (1970); Deschideri (1972); A.B.C. (1973); Amintiri (1973); La capăt (1974); Litanii pentru Horia (1975); Dialectica vârstelor (1977); Tinerețe fără bătrânețe (1978); Spectacol (1979); Texte (1980); Veșnica reîntoarcere (1982). După moartea sa, au fost publicate ediții postume, cum ar fi Carte de vise (1991) și Poezii (carte la borcan) (2003). Leonid Dimov a fost recompensat de trei ori cu Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru poezie (1968, 1977, 1982), iar o dată a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducere (1979).
100 de ani s-au împlinit în 11 ianuarie 2026 de la nașterea poetului Leonid Dimov.
„Leonid Dimov - un maestru în vecinătatea căruia solemnitatea devine ușor ridicolă”, Paul Cernat, critic literar
Acest mare poet «balcanic», sinteză onirică de Arghezi și Ion Barbu și autor de fabulos-prețioase feerii domestice, era de fapt, în proza sa epistolară și autobiografică, un spirit dostoievskian”, Paul Cernat, critic literar
„«Barochistul» Dimov este un cavaler al poeziei cu rimă, carnavalesc, fantast și straniu”, Paul Cernat, critic literar
La o zi după moartea lui Noica, despre care tocmai aflase la telefon, pe 5 decembrie 1987 murea de infarct, în baia din locuința sa bucureșteană, Leonid Dimov.
Citește pe Antena3.ro
