Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înainte de a se înstrăina de România comunizată cu de-a sila de ruși, Mircea Eliade a trăit și a creat într-un București interbelic tot mai strâns în inelul ideologiilor de dreapta care făceau legea în Europa anilor 1930. Și mai înainte însă, în anii ’20 ai secolului trecut, Mircea era doar un adolescent firav, miop, pasionat de gândaci și păianjeni, copleșit de curiozități torențiale. Acesta este și momentul pe care-l vom decupa din viața bogată a personajului Eliade, moment întregit din 5 acolade în timp și spațiu.
1. Marele noroc al primei tinereți
Tușele de deschidere le-am rezervat casei în care a văzut pentru prima oară lumina zilei și mansardei pe care adolescentul Mircea a transformat-o în laborator de creație. Iată cum evoca mai târziu, în jurnal, căminul de pe strada Melodiei din București (casa părintească a lui Eliade a fost demolată în anii 1934-1935 pentru a face loc unui imobil cu 5 etaje): „Cele două aripi ale casei alcătuiau un unghi drept și, între brațele unghiului, se întindea grădina, neobișnuit de mare pentru cartierul în care se afla, la câteva sute de metri doar de statuia Rosetti”. Mansarda a fost însă camera-cheie a adolescenței lui Eliade: „Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu... fără aceste două odăițe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte (una din ele rotundă ca la o cabină de vapor), cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura într-o odaie și trupul în cealaltă. A fost marele noroc al adolescenței și tinereții mele că am putut locui doisprezece ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci-șase ani singur”.
Masa cu hârtie albastră
La masa de lemn acoperită cu hârtie albastră a scris povestirea „Cum am simțit că se face primăvară?”, prima încercare literară din viața sa de elev; apoi, în liceu, „în anii de miopie galopantă”, tot acolo a mâzgălit primele rânduri în jurnal și a schițat „Romanul adolescentului miop”. În anii de liceu și de facultate, mansarda de pe Strada Melodiei a devenit „ideal situată” pentru întâlnirile cu prietenii și cunoscuții care făceau parte din lumea intelectuală și artistică a Bucureștiului interbelic. Tot acolo și-a scris teza de licență (1928) și, după întoarcerea din India, teza de doctorat, în paralel cu romanul „Maitreyi” (1933) care îi va aduce un premiu bănos și faima mult dorită. Casa părintească a lui Eliade avea să fie, din păcate, demolată în anii 1934-1935 pentru a face loc unui imobil cu 5 etaje.
2. Misterul interesului pentru insecte
Câteva gânduri (exprimate de istoricul literar Paul Cernat) și despre pasiunea bizară a adolescentului Mircea Eliade pentru lumea necuvântătoarelor: „M-a intrigat mereu antipatia adolescentului-entomolog Eliade Gh. Mircea față de fluturi, cărora le prefera coleopterele (gândaci, cărăbuși...), arahnidele și hymenopterele (muște, viespi, furnici). De altfel, între fantasy-ul eroi-comico-satiric cu insecte Minunata călătorie a celor cinci cărăbuși în țara furnicilor roșii și micromonografia Viața și apucăturile furnicilor, ambele comise la 15-16 ani, există puternice legături științifice, iar fluturii joacă un rol cu totul secundar în articolele sale de popularizare din epocă. Primul text publicat de el are de altfel ca eroină negativă o muscă din China specializată în distrugerea viermilor (și implicit a fluturilor) de mătase, iar în povestirea fantastică Uniforme de general, eroul central Vladimir Iconaru vrea să dea un hold up în podul unei case vechi, de unde urma să fure două uniforme de general și o colecție impresionantă de coleoptere. Aflând însă că e vorba doar de o colecție de fluturi se lasă păgubaș, dezamăgit”.
Complexul urâțeniei
Citește pe Antena3.ro
Tot aici: „Ar fi de studiat valorile pe care puberul Mircea Eliade le caută în viața insectelor ălora respingătoare, dar eficiente și performante. E aici un refuz al estetismului, motivat probabil și de un complex al urâțeniei, în favoarea interesului pentru insecte repulsive, dar excelent organizate și adaptate. Interesant, fragmente entomologice despre viața furnicilor găsim, sub forma unor ready made, și în bildungsromanul-colaj despre anii ’50 al lui Norman Manea - Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979), unde războaiele și alte scene de cruzime având ca protagoniste furnici (amintind pe alocuri eseul despre mase și putere al lui Canetti) sunt contemplate de ochiul unui personaj foarte asemănător cu adolescentul miop. Mă întreb dacă Manea știa, la acea dată, de preocupările elevului Eliade pentru micile, dar atât de organizatele viețuitoare”.
3. Primul amor (platonic)
Și pentru că viața oricărui adolescent, fie el plămadă de savant, ori doar zgură de golan, freamătă de pulsiuni erotice, să consemnăm și trăirile puberului Mircea Eliade, așa cum le-a înțeles criticul literar Paul Cernat: „Primul și marele său amor platonic, Nișka din romanul Gaudeamus și R. din romanele Isabel și apele diavolului și Șantier a fost Profira, aka Rica Botez (27 august 1904 - 30 iunie 2003), un fel de Galatee a unui Pygmalion misogin, care-o seducea inclusiv prin corespondență ca un Kierkegaard pe Regine Olsen. Vorba lui Arghezi: logodnică de-a pururi, soție niciodată... Filip Lucian Iorga, care a examinat jurnalele intime ale Ricăi (mi-aș dori să le citesc), notează undeva că aceasta i-a avut drept curtezani și pe Radu Boureanu, Anton Holban sau Zaharia Stancu”.
Scrisoarea-băț
În siaj: „Un jurnal a ținut și soțul ei, medicul protipendadei interbelice Sergiu Stoicescu (1898-1970), autor al unei cărți de memorii apărute postum (Gînduri din fapte, 1998). Epistolarul Rica-Mircea Eliade, restituit în anii 1990 de Mircea Handoca, constituie un roman în sine, în care partitura ei e remarcabilă. Din păcate, nu mai am acum la îndemână acea scrisoare a Ricăi de după moartea soțului (1973?), în care aceasta i se adresa, sobru, lui Eliade ajuns savant celebru la Chicago. Ideea era cam așa: Acum, că ai ajuns celebru, cum ți-ai dorit, a venit timpul să donez scrisorile tale către mine Academiei Române”.
4. Adevărata prietenie
Neîmplinirea amorului cu Rica l-a învățat pe tânărul Eliade să fie (re)conciliant în relații, dovadă rândurile consemnate în volumul Oceanografie: „O prietenie nu se verifică în așa numitele ceasuri-grele ale vieții. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l încuraja cu sinceritățile tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real și justificabil, dar care poate nu corespunde experienței destinului celuilalt), a nu-l prețui prin ceea ce îți convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuși, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin”.
5. Carismă pedagogică
În anul 1933, Eliade și-a susținut doctoratul cu teza „Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne”, primind titlul „magna cum laudae” și devenind profesor suplinitor la catedra de logică și metafizică a Universității din București, unde a susținut cursul „Problema răului în filosofia indiană”, a cărui reușită a întrecut toate așteptările. Tânărul Eliade s-a dovedit a fi un profesor erudit care, în cei 5 ani de activitate universitară, și-a pregătit cu meticulozitate fiecare curs și seminar, fiind apreciat de studenți pentru vasta cultură și carismă, dar mai ales pentru stilul său original de predare, prin care nu urmărea să ofere studenților doar informații, ci îi determina să-și formeze și propriile opinii.
118 ani s-au împlinit în 13 martie 2025 de la nașterea lui Mircea Eliade.
„M-a intrigat mereu antipatia adolescentului-entomolog Eliade Gh. Mircea față de fluturi, cărora le prefera coleopterele (gîndaci, cărăbuși), arahnidele și hymenopterele (muște, viespi, furnici)”, Paul Cernat, istoric literar
„Ar fi de studiat valorile pe care puberul Eliade le caută în viața insectelor ălora respingătoare, dar eficiente și performante. E aici un refuz al estetismului, motivat probabil și de un complex al urâțeniei”, Paul Cernat
„Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu fără aceste două odăițe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte, cu o sobă de cărămidă nemaivăzută”, Mircea Eliade, despre casa părintească
„Primul și marele său amor platonic a fost Rica Botez, un fel de Galatee a unui Pygmalion misogin, care-o seducea inclusiv prin corespondență ca un Kierkegaard pe Regine Olsen”, Paul Cernat
