Încă o speranţă pentru un "Oedipe” de viaţă lungă

Sigur, marile capodopere nu mor niciodata. Dar viata lor, este pe podium, pe scena, in fata publicului. Iar ambitia scenelor lirice a fost, dintotdeauna, ca valorile creatiei nationale sa existe in repertoriul permanent. Ceea ce, din pacate, la noi nu s-a intamplat. Iar Oedipe-ul enescian este cel mai trist exemplu.

Parca am fost urmariti de un nedrept destin, sa avem in minte memorabila talmacire a lui David Ohanesian, grandoarea spectacolului semnat de Jean Ranzescu, iar toate incercarile care au urmat, din varii motive, de la modernisme exagerate la aluzii hollywood-iene, care blocau desfasurarea stagiunii, pentru o reluare – circa o saptamana – sa fie topite in uitare.

Problema pare, insa, mult mai complicata. Trebuie sa le dam o sansa si altor creatori, din generatii mai tinere, sa se aplece asupra acestui opus genial, dar cine nu poate lua in calcul si costul montarilor, si faptul ca aparitia pe afis, dupa premiera, conform traditiei, devine atat de sporadica incat imediat este abandonata...

Nu stiu daca varianta actuala, semnata de regizoarea Anda Tabacaru, va avea alta soarta, numai si numai publicul poate decide, daca i se va da ocazia, dar fara nici o retinere, se poate spune ca stradania intregului colectiv este remarcabila, ca este o nota excelenta pe blazonul primei scene lirice.

Cum as putea face alt comentariu ascultand orchestra, apreciind stiinta, echilibrul, cum au fost lansate si urmarite leitmotivele, anvergura comentariilor ample, desenul fabulos al fiecarei pagini sub bagheta lui Tiberiu Soare, convins ca de la aparatul orchestral, de la muzica porneste totul, iar imaginatia celorlalti creatori poate fi stimulata?!

Sau celebrul cor al maestrului Stelian Olariu, care urca auditoriul spre culmi rar atinse, sau participarile muzicale extraordinare ale solistilor Pompeiu Harasteanu, Horia Sandu, Valentin Racoveanu (cel care a construit rolul Pastorului mai aproape de adevar ca niciodata, mai viu, mai dinamic), Mihnea Lamatic, Oana Andra, Vicentiu Taranu si, bineinteles Ecaterina Tutu – forta, culoare, mister, toate adunate in vocea ei, in partitura Sfinxului. Ca sa nu mai vorbim de Stefan Ignat – in plina cariera, cu un echilibru interior care regla cu maiestrie dramatismul, tragismul, care, dupa ani de experienta, fara dubii, reuseste sa faca, din rolul Oedipe, creatie de maturitate, de referinta.

OEDIPE, a fost premiera mult asteptata a actualei editii a Festivalului George Enescu. Este un spectacol in care mana forte o are, insa, scenografa Viorica Petrovici. Cea care semneaza o ampla compozitie, din costumele muiate in alb care te trimit la paginile de istorie dar care, stilizate, te trag spre orice epoca; din proiectiile video – o dinamica moderna, talmacirea de ultima ora a legendei fara varsta; din repetitia nesfarsita a simbolurilor capitale, jocul fantastic intre fundalurile geometrice inteligent luminate si desenele spatiilor de joc suprapuse; din rezolvarea plina de fantezie a Scenei Sfinxului, (nascut din foc, dintr-o explozie vulcanica, inghitit de pamant, lasand doar urma unei esarfe rosii care se prelinge din vazduh); din finalul inmuiat in culorile cerului albastru de vara...

Pacat insa ca spectaculozitatea scenografiei nu a avut o replica de aceeasi anvergura din partea regizoarei, care si-a dorit ca staticul sa predomine, ca miscarea scenica sa fie depanata parca in ralenti, ca personajele sa nu aiba comunicare directa, ca momentele culminante sa fie estompate…

Este un punct de vedere care trebuie respectat si care nu-si va gasi raspunsul decat in timp. La fel ca si interventiile coregrafice, apartinand lui Razvan Mazilu, de neinteles, de cele mai multe ori, dar salvate de expresivitatea balerinilor.

Opinii
● Neagu Juvara – Pentru mine este un eveniment sa fi u prezent la noua montare a operei Oedipe de George Enescu la Bucuresti. Cred ca sunt singurul in aceasta sala si poate singurul din lume care am vazut premiera mondiala de la Paris, in 1936! Eram doar un tanar de 19 ani, dar ma frapase si atunci noutatea si splendoarea muzicii! Am vazut si acum doi ani Oedipe-ul de la Toulouse si parerea mea este ca aceasta este ca versiunea Operei Nationale Bucuresti este mult, mult mai buna! In primul rand, pentru ca scena este mai frumoasa, la fel si costumele ... Reprezentatia din acesta seara este absolut superba, este cea mai frumoasa realizare de Oedipe pe care am vazut-o! ! Totul e bun, Stefan Ignat, orchestra, corul, tot ce se petrece pe scena....!

● Zare Maier, meloman din Israel – Am fost si la prima editie, cea din 1958 a Festivalului, am vazut Oedipe cu David Ohanesian, cu Elena Cernei, cu Zenaida Pally, cu Constantin Silvestri, care dirija cu putin timp inainte sa plece din tara. Am mai vazut Oedipe, tot cu Ohanesian, dirijor Mircea Brediceanu, foarte –foarte frumos! Oedipe in franceza am ascultat prima data pe cd, sub bagheta lui Lawrence Foster, un cd editat de Casa EMI, cu Jose van Damme, o imprimare extraordinara, pe care o recomand tuturor! Este un disc pe care trebuie sa-l ai in colectie! Varianta din aceasta seara imi place. Cred ca ceeace ma deranjeaza este regia, care cred ca este putin over, adica toate proiectiile sunt mult prea incarcate si undeva se pierde, dupa parerea mea, tragedia si toata maretia acestei opere. Sunt impresionat in special de Stefan Ignat-Oedip, care cred ca este un urmas demn al lui David Ohanesian. Corul maestrului Stelian Olariu este exceptional, precum si orchestra, condusa de Tiberiu Soare!

● Ioan Holender, directorul artistic a Festivalului – Mi-a placut si tot respectul pentru Stefan Ignat pentru interpretarea vocala si muzicala! In general toata distributia a fost buna, in afara de Marele preot – Stefan Schuller, care a avut o interpretare rusinoasa, care n-ar fi trebuit sa treaca de repetitia generala. Poate este foarte bolnav, dar atunci trebuia trebuia scuzat si inlocuit. Este un spectacol inchegat si muzical. Scenic nu este foarte inventiv, dar este o productie pe care Opera Nationala Bucuresti o va pune si in cursul stagiunii si nu numai in cadrul Festivalului. Si cum il cunosc eu pe directorul Catalin Ionescu- Arbore, poate mai schimba una si alta in aceasta regie, care, daca ar ficeva mai putin, ar avea un afect mai pozitiv. Ar trebui sa stie proverbul german care spune ca mai putin e mai mult! Aici a fost cam multisor! Directorul operei are bani multi si pentru figuranti, trebuie sa dea o acupatie si baletului... Daca oamenii ar intelege ca nu tot ce auzi trebuie sa si vezi, ca nu trebuie ilustrat orice, ar fi mai bine. Daca toti cantaretii, inclusiv cel din rolul titular, ar invata ceea ce ar trebui stiut din scoala, ca nu vorbesti dand din maini, ar fi bine, caci altfel toate figurile devin mai mici si nu-i mai asculti! Nu isi stapanesc propriul corp si nimeni nu le spune cum sa faca! Si regia personala a interpretilor, pe care Hero Lupescu stia cum s-o faca, acum nimeni nu o mai stie! Daca ar fi sa fac ceeace ce as vrea, eu as face acum opera Oedipe intr-o noua montare in limba romana, nu o refacere din motive de nostalgie...De exemplu, la Viena am facut Ienufa in limba germana. Ar prinde mai bine la oameni, ar canta toti mai bine, ar intelege si ar sti ce canta, n-ar vocaliza si ar fi mult mai modern totul! ...Oricum, Catalin Ionescu-Arbore este acum cel mai bun director de opera pe care il putem avea!

● Clemansa Firca - Din punct de vedere muzical, noua montare Oedipe mi s-a parut o reusita reala, atat din punct de vedere vocal cat si orchestral. Raportul voci-orchestra a fost foarte echilibrat si in spiritul a ceea ce dorea Enescu. Imi amintesc o remarca a unui critic, dupa premiera de la Paris, care spunea intr-un chip metaforic, ca orchestra in Oedipe este ca o apa la picioarele scenei, ale carei reflexe oglindesc ce se petrec pe scena, in actiune si in muzica. Aceasta imagine mi-am amintit-o cand am ascultat orchestra, care nu a depasit niciodata un anume prag de putere sonora, fiind mereu extrem de clara in liniile tematice, in tot ce presupune textura partiturii. Vocile mi s-au parut de calitate. Rolurile secundare au fost si ele ingrijit facute. Nu toate rezolvarile scenice m-au satisfacut. Mi-a placut simbolistica raului, spiritele rele, care vor deveni Eumenide la sfarsit, mi-a plaut felul in care a fost rezolvat finalul, scena din Atena. Voi spune si ce nu mi-a placut, anume ca la inceput nou-nascutul Oedipe a fost scufundat in pamant... Inteleg intentia, premonitia tragediei ce va veni, dar se creaza o impresie mai mult decat neplacuta, chiar sinistra! Costumele sunt frumoase, au o cromatica interesanta, mai ales in ros-negrul personajelor malefice. Nici scena Sfinxului nu a fost dintre cele mai convingatoare Dupa parerea mea aici este nodul dramei, este aici o ambiguitate extraordinara! Nu se stie daca Sfinxul a pierdut sau a castigat, daca plange sau rade , nu se stie daca Oedipe a invins sau a fost invins. Echivocul acesta fantastic nu a fost revelat!

● Laura Manolache, director al Muzeului National George Enescu - Muzeului National George Enescu a fost prezent in seara premierei noii montari Oedipe cu o expozitie intitulata Oedip 75, menita sa surpinda perioada de gestatie a operei si apoi ceea ce a urmat pe scenele lumii. Am mai lansat un volum despre premiera Oedipe la Paris, semnat de Elena Zottoviceanu, distins enescolog si mai tanara colega Georgeta Bacioiu, volum editat de Editura Muzicala, cu care Muzeul a avut o colaborare optima. A mai fost lansata si reductia pentru pian a operei Oedipe, realizata de compozitorul si pianistul Andrei Tanasescu. Pianistul are experienta corepetitiei, a cantat si a pregatit Oedipe Spre deosibire de versiunea simfonica, sa spunem, a reductiei semnate de Henri Lot, cea realizata de Andrei Tanasescu ofera confort interpretilor, multe puncte de sprijin. Tin sa-l felicit pe Tiberiu Soare, orchestra a sunat profesionist! Pentru a cincea oara Stefan Ignat este in rolul titular, o experienta care se simte si ne convinge!

● Teodor Rogin, eseist si traducator, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – Cand nu vrei sa exprimi opinii transante, cand impresiile sunt prea proaspete, crude, amestecate, spui ca a fost interesant! Voi apela si eu la naceasta formulare, cu unele nuantari! Caracterul, despre care nu as spune chiar prolix, dar oricum eclectic al scenografiei mai ales, a fost chiar derutant pentru cineva care vine pentru prima oara la opera si nu are ca reper spectacolele prezentate anterior. Oedipe-ul din aceasta seara are are raportari tocmai la anterior, Sfinxul semana cu Turandot, Marele preot seamana cu un satrap asiro-babilonian, corul pare desprins din Nabucco, ciobanul era mioritic, dar probabil ca toti ciobanii sunt la fel pretutindeni si oricand...La nivelul regiei am gasit idei pe alocuri clare, iar altele abandonate pe parcurs... Cel mai reusit a fost ultimul act cu o coloristica frumoasa, unitara de data aceasta iar miscarea scenica a fost coerenta. Cantaretii au fost inegali. Stefan Ignat este deja rutinat, duce rolul mai departe cu o voce mai putin incisiva decat cea a lui David Ohanesian, dar foarte frumoasa si joaca bine personajul... As fi dorit o mezzosoprana dramatica, sa semene mai mult cu Elena Cernei. Merita aplaudat efortul colectiv, muzica lui Enescu este cea care conteaza! Compozitia este cateoric geniala!

● Viorel Cosma, muzicolog – Din 1958 trecem in 2011! Este al 19-lea spectacol de Oedipe pe care il vad! Imi lipsesc numai cel din 1936 si cel de la Bruxeles. Spectacolul din aceasta seara s-a desfasurat si cu bune si cu rele! Am castigat un dirijor, pe Tiberiu Soare, care a facut un lucru extraordinar! Am castigat un Oedipe, Stefan Ignat, care este remarcabil! Dar mi-am dat seama ca din 1958, opera Oedipe sta in magistrala interpretare a corului! Corul Operei Nationale Bucuresti este la aceasta ora un personj de nivel mondial! Implineste 50% din ceeace inseamna Oedipe! Este personajul nr.1 al acestei premiere! M-a bucurat ca a fost public in sala si ca acesta a ramas pana la ultimul act! A fost o seara reusita prin faptul ca toti au incercat sa dea totul capodoperei Oedipe de George Enescu!