Şanse de viitor pentru "Oedipe"-ul bucureştean

In fine, prima oara dupa abandonarea longevivei montari dintai, in regia lui Jean Ranzescu, a aparut o sansa a durabilitatii in repertoriu pentru "opera vietii" lui George Enescu, datorita echipei Anda Tabacaru Hogea – regie, Viorica Petrovici – scenografie, Razvan Mazilu – coregrafie.

Noua inscenare nu e nici conjuncturala ca a lui Andrei Serban (oricat de mult ne-a impresionat pe unii dintre noi la momentul respectiv), nici extravagant-futurista, spectaculoasa dar nefiabila ca a lui Petrica Ionescu. Este inainte de orice utila si onesta in raport cu partitura muzicala, ajutand spectatorii si interpretii intru descifrarea / relevarea sensurilor acestei drame de mare profunzime filosofica.

Decorurile si costumele sunt simple, sugereaza vag antichitatea greaca dar si "spatiul mioritic". Totul pare o simfonie in albauriu cu simbolice pete de culoare; rosul infasa pruncul nou-nascut dar invesmanteaza si Sfinxul, in rosu si negru apar ursitoarele balerine insotindu-l permanent pe Tiresias – idee interesanta, sugestiv realizata, ca de altminteri intreaga coregrafie, care are in aceasta montare o pondere aparte. Albul se maculeaza in tabloul ciumei si se purifica la finalul dominat de nuante azurii.

Proiectiile sunt mportante, din multitudinea de sugestii detasandu-se si revenind obsedant, in punctele cele mai semnificative ale actiunii, spirala; se naste, creste, se multiplica, se frange, piere, renaste...
Emblematica si enigmatica, ea apare si ca decoratie vestimentara pe pieptul lui Laios, al lui Oedipe, al lui Teseu, la acesta din urma parand ca genereaza o cheie sol.

Personajele principale se detaseaza din multimea care le inconjoara aproape permanent (optim gestionata ca prezenta si evolutie scenica), se vad bine, relationeaza credibil, cu naturalete. Efectul ratat al paricidului prin intrarea prea devreme a lui Laios cu suita sa in scena trebuie sa fi fost un accident.

Multe momente au impresionat pozitiv culminand – in opinia mea – cu spanzurarea Iocastei, pe scena, nu in culise cum era uzanta; imagine care sporeste tragismul automutilarii lui Oedipe.
Pe langa montare, o alta sansa reala de viabilitate pentru Oedipe-ul bucurestean o reprezinta interpretul titular, confruntat cu un rol covarsitor in toate privintele. Stefan Ignat, cel ce a cutezat sa-l abordeze acum opt ani fiind in acest rastimp protagonistul mai multor montari in tara si peste hotare, a avut ocazia si disponibilitatea de a-l aprofunda pe toate coordonatele sale. Astfel avem in el un Oedipe de cursa lunga – urmas al deja legendarului David Ohanesian –, un interpret daruit rolului, cu voce robusta – foarte important! – ampla si intinsa, cu timbru intunecat, sigur condusa, cu potential expresiv mai ales pentru momentele dramatice – preponderente – dar si pentru anumite fraze cantabile.

Excelenta a fost Ecaterina Tutu – Sfinx halucinant, cu glasul usor reverberat, invaluitor, cu inflexiuni stranii, discurs sonor tensionat, in impresionant crescendo pana la hohotele si strigatul final.
Si celelalte voci feminine au fost la inaltime, de la Oana Andra – Iocasta si Simona Neagu – Antigona, pana la debutantele in roluri Antonela Barnat – Meropa si Miruna Sturza – femeia tebana. Un alt debut in rol a marcat Hector Lopez prin Laios, ceilalti interpreti masculini fiind Pompeiu Harasteanu – Phorbas, Horia Sandu – Tiresias, Ionut Pascu – Creon, Vicentiu Taranu – Teseu, Valentin Racoveanu – Pastorul, Mihnea Lamatic – Paznicul, Stefan Schuller – Marele Preot.
Corul maestrului Stelian Olariu a stralucit ca de obicei, partitura oferindu-i din plin ocazia, iar orchestra ne-a incantat prin acuratete, omogenitatea partidelor, siguranta si expresivitatea solo-urilor instrumentale, promptitudine si maleabilitate sub bagheta lui Tiberiu Soare, un dirijor care stie ce vrea, vrea ce trebuie si poate obtine ce vrea de la cei pe care-i coordoneaza. Un Oedipe de viitor? Sper ca da.