Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ca o compoziţie în care se îmbină armonios lucrurile şi acţiunea, fantezia fiind firul conducător – iată prima impresie pe care mi-a dat-o spectacolul „Avalanşa” de Tuncer Cucenoglu, montat la Naţionalul bucureştean de Radu Afrim. Chiar dacă parafa pusă pe această creaţie scenică are iscălitura spiritualului regizor adulat şi ocărât în mare măsură, contribuţia echipei este vizibilă. Bineînţeles, pe Afrim îl ştim ca un creator care iubeşte pătimaş teatrul şi nu l-ar putea sluji dacă nu i-ar iubi şi nu i-ar respecta pe toţi cei care i se alătură la modelarea unui spectacol.
Pentru „debutul” său la Teatrul Naţional din Capitală, el a ales o dramă. Una scrisă impresionant, despre teamă şi speranţă, despre autoritate nelimitată prin legi nescrise şi curajul de a înfrunta contrariul deşi inspiră teamă. Dar nu e suficient ca doar textul să fie bun, trebuie ca regizorul să inventeze mecanismul care să pună în funcţiune talentul actorilor, bineînţeles dacă aceştia au exerciţiul apropierii de public, pregătirea de a reuşi smulgerea emoţiei din spectator. Radu Afrim a dat frâu imaginaţiei sale pe marginea ideilor textului şi împreună cu Iuliana Vîlsan, o scenografă profundă, ambiţioasă, care îşi respectă munca şi principiile, ca şi Afrim, au creat un frumos tablou în care îşi duc viaţa oameni uniţi de o frică perpetuă, obsedantă şi care îţi dă chiar de la început o stare de nelinişte adâncă.
Viaţa unei familii, care nu are nume, cu tineri şi vârstnici fără prenume, într-un sătuc fără denumire de la poalele munţilor, e ca un vis la graniţa dintre lumină şi întuneric. Lumina o dă albul din încăperea creată aidoma unui acvariu. Deşi e foarte natural totul, ai impresia că se imită modele ale naturii. Acest lucru îţi dă senzaţia că aici domină fobia. În casă sunt un bătrân şi o bătrână, un tânăr şi soţia sa gravidă, tatăl şi mama tânărului. Oamenii sunt închişi în propriile lor cugete şi temeri. Încearcă escapade, mai mult cu gândul, dar o forţă nevăzută stă ameninţător deasupra: forţa care ia dreptul şi libertatea, invocând însă natura. E ca un fel de profit de pe urma naturii.
Să nu plângi, să nu ţipi, să nu râzi, să nu faci zgomot, să nu naşti pe parcursul a nouă luni ale anului, până se umple jghiabul, care dă semn că zăpada de pe munte nu mai este ameninţătoare. Un comitet are grijă de toate acestea: dacă naşti în această perioadă, ţipetele femeii şi ale nou-născutului pun în pericol viaţa întregii comunităţi: pornesc zăpezile de pe coasta muntelui, vine avalanşa şi îi înghite pe toţi. De aceea, comitetul are urmăreşte ca tinerii să facă dragoste doar într-o anumită perioadă a anului, în aşa fel ca femeilor să le vină sorocul naşterii numai în cele trei luni, când pericolul căderii omătului trece.
Întunericul e în spate, se simte, se întrezăreşte printre frumoasele horboţele ce ornamentează casa. Dantele mari şi mici acaparează privirea. Dar ochiul are trecere spre… dincolo de pereţi. E apă. Scenografa, având vie o amintire despre un sat inundat de pe la noi, creează o casă ce pare să „trăiască” în urma unei calamităţi. Dar, de fapt, această casă cu oameni vii este moartă, dincolo de frumuseţea amenajării interioare.
În familia cu pricina, tânăra gravidă dă semne de naştere prematură. Se vede frica de avalanşă, care poate fi evitată. Se vede frica de moarte, care depinde de oameni. Comitetul, cu membri şi preşedinte, ţine un „as” în mânecă – un caz premergător, care a avut loc cu jumătate de secol în urmă. Doi tineri căsătoriţi care nu au ascultat poveţele mai-marilor satului au încălcat „legea”, făcând dragoste când au vrut. Astfel, tânăra femeie trebuia să nască în termenele interzise. Hotărârea „înţelepţilor”: femeia să fie pusă vie, înainte de a naşte, într-un sicriu şi îngropată, astfel fiind „salvat” tot satul. Acest exemplu a destrămat timp de 50 de ani orice vis al tinerilor la bucurie. A ţinut în frâu teama adulţilor, împingându-i la trădare. Asemănător tragediei antice… Lumea, în mare, se supune. Dar tânărul încearcă o revoltă. Trecutul scoate durerea din sufletul bătrânului, ţintuit de trădare. Sunt lucruri universale. Nu ştiu cum s-ar fi potrivit ideile acestui text scris în 2001 într-o perioadă numită totalitară. Oricum, se potriveşte de minune acum. E universal valabil.
Actorii aleşi de Radu Afrim vin să spună această poveste cu o convingere ce ţi se lipeşte de creier. Şi sufletul ţi-l pot încrâncena. Sub bagheta lui regizorală te încântă Marius Manole şi Rodica Ionescu, Constantin Cojocaru şi Ana Ciontea, Vitalie Bichir şi Ilinca Tomoroveanu, Mircea Rusu şi Raluca Petra. Desigur, fiecare în raport cu personajul încredinţat, fiecare ţinând cont de condiţiile în care se permite imaginaţia, de relaţiile cu cei de alături şi cu obiectele înconjurătoare.
Citește pe Antena3.ro
