Magdalena Popa Buluc în dialog cu Radu Beligan: „Iubirea e o pânză ţesută de natură şi brodată de imaginaţie”

Numele lui Radu Beligan nu este doar legat de teatru, el se confundă cu teatrul. Un lung monolog, cu privirea îndreptată spre noi, cei uluiţi de acest actor şi mag deopotrivă. Senior al teatrului românesc, Radu Beligan a devenit o personalitate proeminentă de-a lungul anilor, într-o continuă evoluţie datorată talentului, glasului său inconfundabil şi dragostei pentru scenă. Ca un mare artist, a dat tot timpul dovada unei exemplare demnităţi profesionale şi umane. A fost omul de tip renascentist, care ne impresiona cu aplombul marilor navigatori care aduc pe scenă, cu fiecare rol, un nou continent. Acest Cristofor Columb al actoriei îşi punea arta la picioarele micului rege în care crede şi pe care îl răsfaţă, Măria Sa, Publicul, cel ce recunoaște în el pe Regele teatrului românesc.

Născut în Moldova, lângă Bacău, a admirat întotdeauna şăgălnicia şi umorul moldoveanului, fineţea sfătoasă şi neaşteptată a ironiei. Pentru Radu Beligan, timpul părea mereu să fi rămas în loc. Avea aceeaşi siluetă juvenilă, aceeaşi impecabilă eleganţă, aceeaşi voce de neconfundat, aceeaşi rigoare în pregătirea rolurilor, acelaşi respect pentru replică, aceeaşi rigurozitate ca regizor.

Un senior al scenei, Radu Beligan a fost o personalitate unică, irepetabilă, aşa cum, în „Tabelul lui Mendeleev”, elementele descoperite de-a lungul timpului reprezintă un unicat în plămada Naturii. El rămâne unic dacă-l privim şi ca personalitate artistică, şi ca om.

Actor de geniu, a fost de cele mai multe ori gazdă a visului, a speranţei şi a marilor revelaţii, pe care le-a transmis publicului prin tehnica desăvârşită, prin intuiţia extrordinară, prin inteligenţa scenică neasemuită, cu măiestrele-i frazări şi cu o sensibilitate nebănuită. A încercat să descopere oameni, să descifreze psihologii, fiind un partener de scenă excepţional. Şi-a intersectat existenţa, în dueluri şi replici savuroase, cu aceea a unor nume mari ale scenei şi artei, de la Birlic la Victor Eftimiu sau Liviu Rebreanu, de la Eugène Ionesco la Gheorghe Dinică, de la Valentin Uritescu la René Claire, de la Marin Moraru la Salvador Dali, de la Jean-Louis Barrault la Alain Paruit, de la Lucian Pintilie la Jean Anouilh, până la mai tinerele Monica Davidescu, Medeea Marinescu sau Lamia Beligan.

Citește pe Antena3.ro

Un criminal din SUA s-a supărat că autoritățile au decis să-l execute chiar de ziua lui. Pentru ultima masă a comandat un festin

„Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opoziţiile. Teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt”, scria maestrul în „Note de insomniac”. De câte ori încercai să priveşti dincolo de uimirea inteligentă a lui Radu Beligan, simţeai că eşti atras într-un univers fabulos, simţeai că acolo stătea ascunsă o minune.

În Take, Ianke şi Cadîr, alături de Marin Moraru şi Gheorghe Dinică

A debutat în spectacolul „Crimă şi pedeapsă”, după Dostoievski. Studiile şi le făcuse la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, unde fusese elevul Luciei Sturdza-Bulandra. Între 1937 şi 1938 a studiat Dreptul şi Filosofia la Bucureşti. A venit la Teatrul Naţional din Capitală în 1945, iar în 1961 a pus bazele Teatrului de Comedie, fiind directorul acestuia. Din 1969 până în 1990 a fost directorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Fiind considerat la început actor de comedie, după apariţiile în „Sărută-mă imediat”, de Tudor Muşatescu sau „O femeie răpită”, de Louis Vermeuil, în regia lui Sică Alexandrescu, s-a hotărât să lupte împotriva acestei etichete cu rolul Profesorului Miroiu din „Steaua fără nume”, cu cele din „Trei surori” şi „Medicul în dilemă” care i-au relevat calităţile excepţionale pentru teatrul poetic.

 În Egoistul

Spaţiul lui de zbor a fost întotdeauna nelimitat, de la galeria personajelor caragialiene (deschisă în stagiunea 1948-1949 cu Dandanache din „O scrisoare pierdută”, Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” şi Catindatul din „D-ale carnavalului”) la Tuzenbach din „Trei surori”, de la Hlestakov din „Revizorul” de Gogol, în regia lui Sică Alexandrescu, la Mircea Cavafu din „Mielul turbat”, de la Doctorul Şmil din „Apus de soare” la Filipetto din „Bădăranii”, de la Cheryl în „Celebrul 702” la Bèrenger din „Rinocerii”, de la Berenger din „Ucigaş fără simbrie” la George din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, de la Ştefan Valeriu din „Jocul de-a vacanţa” la Spirache din „Titanic vals”, de Tudor Muşatescu, de la Romulus din „Romulus cel Mare”, în regia Sandei Manu, la Richard al III-lea, în regia lui Horea Popescu, de la Robespierre din „Danton” la Mel din „Prizonierul din Manhattan”, de la Bătrânul din „Cotletele”, de Bertrand Blier la Gugliemo din „Numele trandafirului”. Ropote de aplauze stârneşte de ani buni în partituri de neuitat: „Take, Ianke şi Cadîr”, de Victor Ion Popa şi în „Egoistul”. Roluri cizelate ca nişte bijuterii.

Alături de Ștefan Iordache

Întâlnirea cu dramaturgul Mihail Sebastian, mort într-un straniu accident de maşină, o povestea în spectacolul-lectură „Marea iubire a lui Sebastian”, după Stelian Tănase. În acest teatru-poveste din „Bucureşti strict secret”, Beligan reinterpreta un Miroiu din „Steaua fără nume”, care sfidează timpul, în dialog cu frumoasa Mona. Radu Beligan povestea despre începuturile lui ca actor la teatrul „Alhambra”, într-un discurs la graniţa dintre realitate şi ficţiune. Maestrul, faţă în faţă cu propria imagine din tinereţe, avea şi atunci aceeaşi voce caldă şi învăluitoare, acelaşi timbru inconfundabil.

Radu Beligan a fost cunoscut publicului şi în calitate de regizor. Să amintim numai „Poveste din Irkutsk” de Aleksei Arbuzov, „Sălbaticii” de Serghei Mihailovici Mihalkov, „De partea cui eşti?” de Ronald Harwood, „Egoistul” de Jean Anouilh şi „Străini în noapte” de Eric Assous, un succes fără sfârşit, cu Medeea Marinescu şi Florin Piersic, „Spirit de familie” de Eric Assou.

De-a lungul carierei sale a fost răsplătit cu numeroase premii şi distincţii: a fost Artist Emerit (1953), Artist al Poporului (1962), a primit Premiul Academiei „Le Muse” din Florenţa, a fost Membru de Onoare al Academiei Române, decorat cu Ordinul Serviciu credincios în grad de Mare Ofiţer, Doctor Honoris Causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”. Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a semnat Decretul prin care Radu Beligan era numit în gradul de Ofiţer al Legiunii de Onoare. A primit de mai multe ori Premiul UNITER.

Volumele „Confesiuni despre viaţă şi artă”, „Pretexte şi subtexte”, „Luni, marţi, miercuri…” şi „Note de insomniac” dezvăluiau câte ceva din secretul longevităţii sale, despre personalităţile care i-au marcat destinul.

Radu Beligan rămâne idolul şi modelul atâtor generaţii. „În definitiv, cum zicea Abraham Lincoln, nu anii din viaţa ta sunt cei care contează, ci viaţa din anii tăi”, aprecia Sir Radu Beligan.

A fost aplaudat până la incandescenţa palmelor pentru sutele de întruchipări scenice realizate de-a lungul anilor, chipuri cu care ne-a desfătat existenţa, fiind convins că teatrul este „unica experienţă în care oamenii mai pot trăi şi visa împreună”. Pentru Radu Beligan, teatrul a fost, într-adevăr, o artă vie şi memoria lui păstra imagini, frânturi de dialog dintr-o aventură teatrală în care pasiunea învinge timpul. Minunea din adâncul fiinţei lui Radu Beligan se simțea într-un singur gest, într-un singur cuvânt, într-un singur gând. Dacă această minune ar fi să poarte un nume, i s-ar spune geniu.

Îţi vine parcă să spui că teatrul nu e cuvânt, nici imagine, e tăcere şi putere de a asculta gândul acestui mare actor al lumii.

Într-o lume fără modele avem mulţumirea că a existat Radu Beligan.

Genialul actor a fost inegalabil în arta de a exprima setea devorantă de a trăi, de a râde, de a se bucura, de a captiva.

„Secretul longevităţii este iubirea”

Maestre, care este secretul tinereţii fără bătrâneţe?

A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber. Într-un anumit sens eşti mai bătrân când eşti tânăr şi mai tânăr când eşti bătrân. În ultima vreme, tot mai mulţi oameni îmi pun această întrebare stereotipă: “Care este secretul longevităţii dumneavoastră?” Cât încă mai am răbdare să le răspund, le spun că secretul biblic al longevităţii este iubirea. Suntem făcuţi pentru a iubi. Sfatul meu este: iubiţi orice, dar iubiţi, nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii.

Afirmaţi: „Teatrul a fost viaţa mea”. Cum apreciaţi aventura teatrului pe care aţi trăit-o?

M-am întrebat de ce în ultima vreme oamenii simt mai mult nevoia de teatru. Cred că, într-o epocă informatizată până la paroxism, în care consumatorul de imagini trăieşte însingurat în faţa televizorului, teatrul este una dintre ultimele experienţe pe care oamenii le mai pot trăi şi visa împreună. Îndrăznesc chiar să cred că astăzi teatrul este la fel de însemnat cum a fost religia în Evul Mediu.

Radu Beligan și Profesorul Miroiu

Dintre zecile de roluri întrupate de-a lungul anilor, la care v-aţi opri?

Profesorul Miroiu, rol scris pentru mine de Mihail Sebastian, un rol care mi-a deschis drumul spre stele.

Vorbiţi-mi de prietenia dumneavoastră cu Mihail Sebastian.

Despre această prietenie aş putea scrie o carte. Mihail Sebastian m-a văzut într-un spectacol cu Iancovescu şi l-a rugat pe Camil Petrescu, prietenul nostru comun, să ne aranjeze o întâlnire. Întâlnirea aceasta a avut loc la Café de la Paix, vis-à-vis de actualul Odeon. Sebastian era un tip sensibil şi am descoperit repede că ne legau multe înclinaţii comune. Mi-a dat multe sfaturi bune, care mi-au influenţat întreaga carieră.

Sir Radu Beligan

Destăinuiţi-mi câte ceva despre figurile legendare care v-au însoţit existenţa şi care v-au fost mai aproape de suflet, care fac parte din memoria dumneavoastră afectivă şi cu care „aţi călătorit frumos împreună”. De altfel, clipe şi amintiri pline de farmec povestiţi cu savoare şi în cartea dumneavoastră „Note de insomniac”.

Aşa cum un instrument dă „la”-ul pentru întreaga orchestră, o replică spusă de Giugaru era cheia magică ce ne deschidea tuturor poarta universului caragealian. Va trece multă apă pe Dâmboviţa până se va ivi un nou Jupân Dumitrache cu forţa, autenticitatea, savoarea şi hazul devastator al lui Giugaru. În 1948, Sică Alexandrescu ne-a adus pe amândoi sub baniera lui, la Teatrul Naţional, unde a alcătuit acea faimoasă echipă al cărei mezin am avut fericirea să fiu. Când spun „echipă” nu e termenul exact. Era un soi de confrerie secretă în care un grup de iniţiaţi în tainele alchimiei teatrale îşi comunicau cu generozitate experienţele şi scoteau împreună, seară de seară, aurul din piesele jucate. Atunci a început construirea acelui edificiu măreţ care a fost „Integrala Caragiale” şi care îi face pe spectatorii de azi să devină nostalgici. L-am văzut pentru întâia oară pe Liviu Rebreanu, în 1942, în biroul lui de la Teatrul Naţional. Neobosit căutător de talente proaspete, maestrul auzise de un tânăr actor care se remarcase pe scenele particulare şi îl invitase să-l cunoască. Intrând în cabinetul său, picioarele mi s-au tăiat de emoţie. Un bărbat înalt, viguros, cu părul argintiu şi o meşă rebelă pe frunte, cu un profil de efigie romană, s-a ridicat imediat de pe scaun cu o surprinzătoare agilitate, mi-a întins mâna şi apoi s-a aşezat cu nonşalanţă pe marginea biroului. Întrevederea a fost scurtă. Eram fascinat de ochii lui de un albastru glacial, care m-au învăluit însă cu bunăvoinţă. Intrarea mea în Teatrul Naţional avea să se producă mai târziu. Oricum, în acele momente, nicio Casandră n-ar fi putut prezice că peste 27 de ani destinul avea să mă aşeze pe scaunul acela. Vreau să spun că Liviu Rebreanu a căutat în teatru un contact cu viaţa, deloc ispitit de iluziile care îi însufleţesc pe mulţi din cei ce aleargă după un vis pe scândurile lui. Păstrez şi azi în memorie amintirea unui glas sobru, stăpân pe sine, respirând calm.

Sică Alexandrescu, destăinuiaţi dumneavoastră, ştia ca nimeni altul cât de greu este acest drum în teatru, întrucât o victorie nu te scuteşte, nu te pune la adăpost de un eşec.

Trăim o epocă a nisipurilor mişcătoare şi istoriografii mişcării noastre dramatice au alte preocupări decât aceea de a vorbi pe larg despre uimitoarea activitate de-a lungul a şase decenii a acestui inegalabil animator. A creat teatre, a lansat dramaturgi – el este cel care l-a descoperit pe Mihail Sebastian -, a creat actori şi regizori. Sică Alexandrescu se trezea în primele ore ale dimineţii şi până noaptea târziu nu mânca, nu bea şi nu visa decât teatru. Teatrul era la el o necesitate tot atât de obsesivă cum e foamea, sau setea, sau dragostea. S-a născut în teatru, a trăit în teatru şi a murit cu mâna pe condei lucrând la punerea în scenă a piesei cu care trebuia să deschidă noua sală a Teatrului Naţional. Imaginea lui coincide în memoria mea afectivă cu această niciodată obosită putere de muncă. Avea vocaţia creaţiei, neastâmpărul căutării, voluptatea construcţiei. Îmi amintesc nopţile de iarnă cu o zăpadă imaculată ca în tablourile lui Bruegel când lucram în locuinţa lui din strada Precupeţii Vechi la pregătirea acelui extraordinar spectacol care a fost „Revizorul”. Îmi amintesc nopţile de vară de la Eforie când îl asistam ca învăţăcel, mereu uimit de magicianul-maestru, la redactarea caietului de regie al „Scrisorii pierdute”. Cum se poate măsura ceea ce a făcut el pentru opera lui Caragiale? Dar omul? Generozitatea, duioşia, tandreţea lui, severitatea lui dreaptă, sensibilitatea, umorul, farmecul lui fără pereche…

Dar despre Eugène Ionesco, a cărui piesă „Rinocerii” aţi montat-o la Teatrul de Comedie în 1964? Un spectacol magnific care s-a jucat apoi şi la Paris, în prezenţa autorului, presa franceză afirmând că „Rinocerii” în care dumneavoastră eraţi un strălucit Bèranger a fost cea mai bună reprezentaţie jucată în toată lumea.

Întâmplarea a făcut să-l întâlnesc pentru prima oară pe Eugène Ionesco în… Japonia, unde avea loc o reuniune a Institutului Internaţional de Teatru. Aveam sentimentul că îl cunosc dintotdeauna. Am colindat alături de el o metropolă ciudată şi imensă, cu blocuri clădite ca nişte pagode şi cu pagode ca nişte zgârie-nori. Cum aş putea găsi tonul cel mai potrivit pentru a-l descrie pe acest om? Cred că aş fi cel mai aproape de adevăr dacă aş spune că Eugène Ionesco ştia să-şi ascundă printre ceilalţi oameni adânca şi iremediabila anxietate, furtunile care, undeva în adânc, îl cutremurau, lăsând să apară la suprafaţă numai accesele de veselie, de bucurie neastâmpărată, de invenţie jucăuşă. Eugène Ionesco era un om fermecător. Spontan, nobil, neprevăzut, el se afla într-o continuă febră intelectuală, oscilând între un umor care-şi căuta şi îşi găsea pretutindeni obiectul şi o tristeţe care urca în valuri bruşte, din cele mai trainice zone ale fiinţei sale. Păstrez cu evlavie ediţia de la Gallimard a „Teatrului” său în patru volume, cu această dedicaţie în româneşte „pentru Radu Beligan cu o mare prietenie şi cu tot aşa de mare recunoştinţă”.

O, Doamne, e atât de greu să trecem, fie şi sumar, în revistă giganţii pe care i-aţi cunoscut! Dar despre Salvador Dali?

Un prieten comun m-a prezentat „Divinului”, care mi-a arătat spontan o violentă simpatie. Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră de gardieni ai latinităţii, aici, la răscrucea imperiilor moarte.

Care dintre aceşti monştri sacri ai scenei a exercitat o vrajă unică asupra dumneavoastră?

Toma Caragiu exercita asupra mea o adevărată magie. Era artistul aflat într-o permanentă tensiune a spiritului care punea într-o lumină violentă, paroxistică situaţia trăită. Până şi tăcerea constituia în jocul lui „plinul” expresiv al sensului. Nu era, în acea clipă, necesar să vorbească. De altfel, raporturile dintre arta lui Toma Caragiu şi limbaj fascinau. Eram uimit de măiestria cu care răsucea o propoziţie, studiindu-i faţa şi adâncul, raporturile exacte între înţeles şi subînţeles. Nimeni nu va mai realiza vreodată ca Toma Caragiu pantomima cuvântului, iluzia care relevă adevărul, explozia de umor feroce. Şi nu-l va egala în arta de a exprima setea devorantă de a trăi, de a râde, de a se bucura, de a captiva şi de a fi.

„Viaţa e o eternă alternanţă de victorii şi înfrângeri”

Cu regizoarea si scriitoarea Anamaria Beligan

Vi s-a întâmplat să aveţi sentimentul că dacă vi s-ar da şansa să mai jucaţi o dată un anume rol, l-aţi face mai bine?

Nu. Cu toată modestia, nu. Nu am făcut niciodată roluri pentru care nu aveam datele potrivite. Niciun actor, oricât ar fi de genial, nu poate juca totul. Este important să ştii până unde să te întinzi.

Aţi jucat în multe piese ale lui Caragiale. Cum apreciaţi azi textele?

Le găsesc din ce în ce mai actuale. Păcat că nu înţeleg asta şi cei care se străduie să le „modernizeze”.

Aţi avut regizori preferaţi?

Da. Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Marietta Sadova… Mi-ar plăcea să lucrez cu Mălăele.

O altă faţetă a dumneavoastră este aceea de regizor. „Egoistul”, „Străini în noapte”, „Nimeni nu-i perfect”, mai recentul „Spirit de familie” de la Teatrul de Comedie. Cum reuşiţi de fiecare dată să alcătuiţi distribuţii fără cusur?

Îmi place să mă înconjor de oameni inteligenţi, cu afinităţi între ei. Restul, cum spunea marele Ciulei, este logică, logică şi iar logică. Şi dacă, în plus, ai şi un dram de inspiraţie, e bine, dar se poate şi fără. Vorbind strict în cazul Teatrului de Comedie, am avut fericirea ca, revenind după 40 de ani în teatrul pe care l-am înfiinţat, să descopăr actori tineri, talentaţi, cooperanţi, dornici să cunoască infinitele secrete ale unei meserii care nu se învaţă, ci se însuşeşte prin osmoză.

Îmi spuneaţi odată că un actor adevărat nu vine de pe stradă şi intră într-un spectacol. Când începe pentru dumneavoastră pregătirea pentru un anume spectacol?

În dimineaţa zilei respective.

Jucaţi de 8 ani, cu casa închisă, în piesa „Egoistul” de Jean Anouilh. Cum reuşiţi să păstraţi viu un spectacol după atâţia ani de zile?

Fiind viu de câte ori intru în scenă.

Luaţi fiecare reprezentaţie de la zero, ca şi când ar fi vorba despre o premieră?

Da, mi se pare metoda cea mai firească de a aborda un spectacol. Publicul, atunci când este respectat, simte şi îţi mulţumeşte.

Aşa cum scriam despre dumneavoastră, mi se pare că sunteţi un melanj între Creangă şi Urmuz. Vă consideraţi un actor de comedie?

Mă consider un actor inteligent.

Radu Beligan şi fiica sa, Lamia Beligan

Cum trăieşte un gigant al scenei în ziua de azi? Cum vă răsplăteşte Statul român?

Când mă uit la concetăţenii mei, dintre care cei mai mulţi trăiesc la limita subzistenţei, îmi dau seama că nu mă pot plânge. Mai ales că bunul Dumnezeu m-a înzestrat cu o mare putere de muncă şi nu sunt nevoit, la vârsta mea, să trăiesc din pensie. Nu mi s-ar părea normal ca Statul să se ocupe de mine mai mult decât de alţi cetăţeni ai săi. Sunt membru de onoare al Academiei Române, am primit cele mai înalte decoraţii, se va trage cu tunul la înmormântarea mea, pe care nu o vreau publică. Mi se pare de ajuns.

La 92 de ani

Ce părere aveţi de tânăra generaţie? Este ea la fel de dăruită scenei cum au fost monştrii sacri de odinioară sau tinerele generaţii vor să ardă etapele?

Am o părere foarte bună de tânăra generaţie. Cunosc foarte multe tinere talente. Cât despre cei care vor să ardă etapele, n-am nimic cu ei, dacă le ard cu folos.

Aţi trăit vreodată sentimentul eşecului?

Ca toată lumea. Viaţa e o eternă alternanţă de victorii şi înfrângeri.

Vă consideraţi un om fericit?

Da.

Fiica dumneavoastră, Anamaria Beligan, o remarcabilă scriitoare şi regizoare de film, care trăieşte în Australia, spunea într-un interviu „Visez în imagini”. Dumneavoastră la ce visaţi?

La acel teatru care pune degetul pe carnea vie a vieţii, acel teatru riguros, care se respectă şi care ne respectă, refuzând deriziunea, facilul, desacralizarea artei, pe scurt, pactul cu Diavolul.

Material realizat in 2013