O răsuflare în palmă

Muzica, aşa cum înţelegea el să o facă, era un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare, un sunet care plânge cu urechile, cum spunea un mare poet. Muzica lui era rază, umbră, lacrimă, acel mereu altceva! Fără muzică nu se poate, dovadă că a trebuit să se nască. Recunoştea natura după verde, recunoştea iubirea după alb, recunoştea credinţa după albastru.

Numele lui era Florin Bogardo. Muzica era pentru el hrană, medicament, aer, cântec, sunet, minune şi dorinţă... Poezia îi era furtună, briză, răsărit, frunza ce înmugureşte mereu. Răsuflarea muzicii lui ne-a aterizat de multe ori în palmă, ca un puf de plop care a îndrăznit să-şi ia zborul. De fiecare dată aveam acelaşi gând, să strângem pumnul, s-o ţinem bine, să nu plece...

Dar am fi lăsat-o fără aer, s-ar fi sufocat. Cunoşteam sensibilitatea ei, ştiam că la cea dintâi adiere poate pleca, aşa că nu am mai vrut să respirăm, de parcă lumea începea şi se termina cu puful acelei muzici minunate. Dar delicateţea înseamnă, de fapt, putere. Chiar dacă vântul ar rupe tot cu furia lui, muzica ar rămâne acolo, chiar dacă ploaia ar uda-o până la lacrimi, muzica tot acolo ar rămâne. Pentru că este nemuritoare, este liberă şi ea a ales să rămână...

Florin Bogardo iubea oamenii. Iubea muzica şi poezia. Plămădea pentru ceilalţi aure de vis şi lumină din note muzicale şi fire nevăzute de suflet. Nu vedea defectele. Delicateţea şi romantismul lui Florin Bogardo s-au echilibrat perfect cu frenezia cu care Stela Enache înţelegea viaţa. Simplitatea sunetului elegant care mergea direct la sufletul celui care ascultă i-a propulsat cântecele pe un piedestal la fel de eteric precum el. Un accident cerebral ni l-a răpit la 15 august, în zi de mare sărbătoare românească, de Sfânta Maria.

Cine ştie ce diamante ar mai fi şlefuit pentru noi dacă lumea ar fi fost la fel de plină de lumină şi căldură cum era sufletul lui Florin Bogardo!?
Prin Ediţia de Colecţie îi dăruim un un strop de iubire, semn că nu va fi uitat...