x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Efectul Nichita

0
Autor: Miron Manega 26 Mai 2008 - 00:00

După 13 decem­brie 1983, o parte din per­so­na­litatea ­fiecăruia dintre prieteni s-a stins ­iremediabil.

 

După 13 decem­brie 1983, o parte din per­so­na­litatea ­fiecăruia dintre prieteni s-a stins ­iremediabil.

Ar fi trebuit să fie o şe­ză­­­toare, un fel de “Pia­ţa Am­zei nu­­­­mărul 9”, în care foşti prieteni sau con­vivi ai lui Nichita să se provoace reciproc la evocare. N-am reuşit să adun la un loc în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră decît doi: pe regizorul Ioan Cărmăzan şi pe sculpto­rul Vlad Ciobanu. Ne-am dat în­tîlnire la “casa cu porumbei” a lui Nuţu Căr­mă­zan (re­­­gizorul este columbo­fil), în cur­tea-şantier a viitoarei vile.

La peţit, în Balta Albă

Jurnalul Naţional: Cum l-aţi cunoscut?

Ioan Cărmăzan: Eram stu­dent la matematică în Ti­mi­şoara. Venisem în Bu­cu­reşti la soră-mea, Vera Lun­gu, cu care Nichita era prie­ten. L-am cunoscut, am fost cu el după fete prin Cotro­ceni, dar fără să ştiu că el e marele poet. Am aflat mai tîr­ziu... Mă număr printre cei cu care a petrecut în seara an­terioară apariţiei volumului “11 elegii”. Eram undeva în Drumul Taberei. Noaptea am plecat cu el pînă în Balta Albă, s-o cerem de nevastă pe fata unui profesor univer­sitar. A ieşit ăla cu un mă­tu­roi şi ne-a gonit... De-acolo ne-am dus la Smaranda Je­lescu, care ne-a făcut cîte o cafea. Nu mai ştiu de ce, lui Nichita ceva nu i-a convenit, aşa că am plecat şi de-aici. Era deja dimineaţă. Ne-am căutat prin buzunare şi am mai găsit 25 de bani cu care am cumpărat un ziar. Scria în el de apariţia volumului “11 elegii”. Am luat un taxi, ne-am dus la Cartea Ro­mâ­nească şi am stat acolo pînă s-a deschis casieria. Nichita a scos banii şi ne-am întors de unde am plecat, în Drumul Taberei, unde petrecerea era în toi.

Vlad Ciobanu: Eu l-am cunoscut pe Nichita cînd, student fiind, am stat cu chirie în aceeaşi cameră unde stă­tuse el cu Gabriela Melinescu... La doamna Una­nian, lîn­gă soţii Covaci – Aurel şi Stela. Într-o zi a bătut la uşă Ni­­chita. “Bătrîne – zice –, lasă-mă şi pe mine să stau cî­teva clipe. Aici am trăit mo­mente minunate”... Era o că­măruţă cu o fereastră cît sem­nul crucii. Am făcut cu­noş­tinţă, după care eu i-am spus că plec cîteva zile în pro­vincie şi, dacă vrea, poate ră­mîne acolo în perioada aceea...

Recital postum în Regie

Cum era Nichita?

V.C.: Avea o carismă pe care n-am mai întîlnit-o niciodată, la nimeni. Instantaneu devenea centrul atenţiei tuturor. Era luminos şi bun... În preajma lui, brusc, toţi deveneam mai inteligenţi, mai talentaţi, mai importanţi. După ce n-a mai fost el, o parte din personalitatea fiecăruia s-a stins...

I.C.: Mi-aduc aminte că, în noaptea de după înmor­mîntarea lui Nichita, am fost cu tine, Vlade, cu Caramitru, cu Puslojici, la o discotecă din Regie unde studenţii se distrau. Am urcat toţi pe scenă, iar Ion Cara­mitru le-a spus la microfon: “Sîntem foarte trişti. Nu ştiu dacă aţi aflat, dar a murit marele poet Nichita Stă­nescu”. S-a făcut linişte în toată discoteca. Apoi a în­ce­put Pino să recite din Nichita şi a fost o seară extraordinară de omagiere a poetului...

V.C.: Mai mult decît atît. Pentru că sîrbii se aştepta­se­ră ca România să declare do­liu naţional, ca să-l de­clare şi ei – altfel nu se pu­tea, era o în­călcare de protocol – Puslo­jici a luat şi el microfonul şi a spus aşa: “Dacă în Româ­nia sînt 10 milioane de oa­meni care-l plîng pe Nichita, în Iu­goslavia sînt cel pu­ţin şase milioane care-l deplîng”.

Prieteni şi-atît

Se poate vorbi de un “efect Nichita” asupra celor din jur?

I.C.: Da. Nichita năştea un soi de gelozie în jurul său. Era o mare concurenţă: cine e mai prieten cu Nichita, cine e mai aproape de el... Eu şi Vlad n-aveam nici o treabă...

V.C.: Asta şi din cauză că noi nu eram scriitori. Gelo­ziile astea în primul rînd între scriitori se manifestau.

I.C.: Da, noi eram doar prieteni. Nici cei mai buni, nici cei mai apropiaţi, nici cei mai privilegiaţi. Prieteni şi-atît. Nu disputam nimic... Pe de altă parte, există o explicaţie a dependenţei tu­turor de “fenomenul” Nichita: dacă erai singur şi trist în Bucureşti, noaptea, ştiai că există un loc unde un om te aş­tepta, vorbea cu tine, te vindeca de tristeţe. åsta era Nichita. Omul a murit, locul a dispărut.

Citeşte mai multe despre:   nichita,   nichita stanescu 26 mai 2008

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de