Efectul Nichita

După 13 decem­brie 1983, o parte din per­so­na­litatea ­fiecăruia dintre prieteni s-a stins ­iremediabil.

Ar fi trebuit să fie o şe­ză­­­toare, un fel de “Pia­ţa Am­zei nu­­­­mărul 9”, în care foşti prieteni sau con­vivi ai lui Nichita să se provoace reciproc la evocare. N-am reuşit să adun la un loc în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră decît doi: pe regizorul Ioan Cărmăzan şi pe sculpto­rul Vlad Ciobanu. Ne-am dat în­tîlnire la “casa cu porumbei” a lui Nuţu Căr­mă­zan (re­­­gizorul este columbo­fil), în cur­tea-şantier a viitoarei vile.

La peţit, în Balta Albă

Jurnalul Naţional: Cum l-aţi cunoscut?

Ioan Cărmăzan: Eram stu­dent la matematică în Ti­mi­şoara. Venisem în Bu­cu­reşti la soră-mea, Vera Lun­gu, cu care Nichita era prie­ten. L-am cunoscut, am fost cu el după fete prin Cotro­ceni, dar fără să ştiu că el e marele poet. Am aflat mai tîr­ziu... Mă număr printre cei cu care a petrecut în seara an­terioară apariţiei volumului “11 elegii”. Eram undeva în Drumul Taberei. Noaptea am plecat cu el pînă în Balta Albă, s-o cerem de nevastă pe fata unui profesor univer­sitar. A ieşit ăla cu un mă­tu­roi şi ne-a gonit... De-acolo ne-am dus la Smaranda Je­lescu, care ne-a făcut cîte o cafea. Nu mai ştiu de ce, lui Nichita ceva nu i-a convenit, aşa că am plecat şi de-aici. Era deja dimineaţă. Ne-am căutat prin buzunare şi am mai găsit 25 de bani cu care am cumpărat un ziar. Scria în el de apariţia volumului “11 elegii”. Am luat un taxi, ne-am dus la Cartea Ro­mâ­nească şi am stat acolo pînă s-a deschis casieria. Nichita a scos banii şi ne-am întors de unde am plecat, în Drumul Taberei, unde petrecerea era în toi.

Vlad Ciobanu: Eu l-am cunoscut pe Nichita cînd, student fiind, am stat cu chirie în aceeaşi cameră unde stă­tuse el cu Gabriela Melinescu... La doamna Una­nian, lîn­gă soţii Covaci – Aurel şi Stela. Într-o zi a bătut la uşă Ni­­chita. “Bătrîne – zice –, lasă-mă şi pe mine să stau cî­teva clipe. Aici am trăit mo­mente minunate”... Era o că­măruţă cu o fereastră cît sem­nul crucii. Am făcut cu­noş­tinţă, după care eu i-am spus că plec cîteva zile în pro­vincie şi, dacă vrea, poate ră­mîne acolo în perioada aceea...

Recital postum în Regie

Cum era Nichita?

V.C.: Avea o carismă pe care n-am mai întîlnit-o niciodată, la nimeni. Instantaneu devenea centrul atenţiei tuturor. Era luminos şi bun... În preajma lui, brusc, toţi deveneam mai inteligenţi, mai talentaţi, mai importanţi. După ce n-a mai fost el, o parte din personalitatea fiecăruia s-a stins...

I.C.: Mi-aduc aminte că, în noaptea de după înmor­mîntarea lui Nichita, am fost cu tine, Vlade, cu Caramitru, cu Puslojici, la o discotecă din Regie unde studenţii se distrau. Am urcat toţi pe scenă, iar Ion Cara­mitru le-a spus la microfon: “Sîntem foarte trişti. Nu ştiu dacă aţi aflat, dar a murit marele poet Nichita Stă­nescu”. S-a făcut linişte în toată discoteca. Apoi a în­ce­put Pino să recite din Nichita şi a fost o seară extraordinară de omagiere a poetului...

V.C.: Mai mult decît atît. Pentru că sîrbii se aştepta­se­ră ca România să declare do­liu naţional, ca să-l de­clare şi ei – altfel nu se pu­tea, era o în­călcare de protocol – Puslo­jici a luat şi el microfonul şi a spus aşa: “Dacă în Româ­nia sînt 10 milioane de oa­meni care-l plîng pe Nichita, în Iu­goslavia sînt cel pu­ţin şase milioane care-l deplîng”.

Prieteni şi-atît

Se poate vorbi de un “efect Nichita” asupra celor din jur?

I.C.: Da. Nichita năştea un soi de gelozie în jurul său. Era o mare concurenţă: cine e mai prieten cu Nichita, cine e mai aproape de el... Eu şi Vlad n-aveam nici o treabă...

V.C.: Asta şi din cauză că noi nu eram scriitori. Gelo­ziile astea în primul rînd între scriitori se manifestau.

I.C.: Da, noi eram doar prieteni. Nici cei mai buni, nici cei mai apropiaţi, nici cei mai privilegiaţi. Prieteni şi-atît. Nu disputam nimic... Pe de altă parte, există o explicaţie a dependenţei tu­turor de “fenomenul” Nichita: dacă erai singur şi trist în Bucureşti, noaptea, ştiai că există un loc unde un om te aş­tepta, vorbea cu tine, te vindeca de tristeţe. åsta era Nichita. Omul a murit, locul a dispărut.