A ști să câștigi, a ști să pierzi

Viața omului e ca un ocean; acum liniștit, albastru, plin de frumusețe și-n clipa urmăroare se poate să fie în zbucium, în furtună. Noi plutim pe valurile vieții, iar asta înseamnă că uneori suntem sus, sus de tot, alteori ne aflăm pe partea de jos a valului. Uneori ni se împlinesc dorințele, visele, uneori covoare de pluș pare că ni se aștern în cale, iar alteori înnotăm cu disperare, ne întristăm și suferim pentru că ceea ce ne dorim pare să ne scape printre degete. Copiii ar trebui învățați despre natura adevărată a vieții, ar trebui să știe că-i câștig, dar și pierdere în viață și-n fața ambelor ipostaze omul se găsește  provocat. Sufletul se poate umple de agresivitate și de mânie, de ură și de trufie în orice ipostază de viață. A reacționa la viață, a ști să pierzi și a ști să căștigi, a accepta victoria și înfrângerea cu smerenie, cu acceptare și cu dorința de a abandona controlul omenesc asupra situațiilor vieții ne poate salva sufletul și, în unele cazuri, viața.

Dacă un tânăr care-și ucide iubita din dragoste, apoi se sinucide, ar ști să piardă, dacă ar accepta, poate că nu mai e mai iubit, poate alte întorsături ale sorții, și s-ar deschide cu smerenie către ceea ce Voința divină i-a pregătit pentru viitor, viața sa și viața femeii iubite ar continua, poate, până la adânci bătrâneți. A accepta apariția momentelor traumatizante din viețile noastre, acele mici întâmplări, în interiorul cărora ceea ce se întâmplă e altceva decât ce ne dorim, a vedea un sens divin în tot ce se schimbă, fie inima persoanei iubite, fie dorințele și alegerile ei, ne poate salva sufletul și uneori viața. Noi putem pierde orice și, într-o viață de om, trebuie să ne pregătim și pentru pierdere. Într-o viață de om, a câștiga dragostea cuiva poate fi mai provocator decât a pierde, căci se poate să devenim geloși, agresivi, răi și furioși de teamă să nu pierdem ceea ce am câștigat. Trufia, lăcomia, gelozia, mândria și multe alte atitudini bolnăvicioase ne pot călca în picioare, pur și simplu, arătându-ne că ne-am abandonat sufletul și omenia în fața câștigului. De fapt, de aici, din câștig se naște agresivitatea enormă a pierderii, incapacitatea de a pierde se ivește dintr-un câștig anterior, pe care încercăm să-l reținem cu ajutorul agresivității.
Iubirea, smerenia, rugăciunea, acceptarea situației traumatizante ne pot ajuta să înțelegem natura vieții noastre și puterea ei de a schimba într-o clipă ceea ce noi credem a fi etern. Numai Dumnezeu este etern; restul, orice ar fi, orice am avea, e nesigur, se poate clătina oricând, e perisabil, e schimbător. Puterea de a accepta schimbarea, fără să ne înrăim, fără să urâm, fără să agresăm, e o stare firească a vieții, o stare ce ne impune să înțelegem că puterile noastre au niște limite, iar controlul omenesc e un vis uneori. Existența-i un fenomen misterios, e o tulburătoare mergere a ființei printre forme care se schimbă ca visele nopții. Sunt lucruri care depind de noi și lucruri care ne amintesc că nu avem putere. Important este să înțelegem când putem interveni și când nu, să acceptăm acele momente în care nu depinde de noi ceea ce se întâmplă și, precum Isus la crucificare, să acceptăm că nu avem de spus decât o rugăciune;”Doamne, facă-se voia ta”! Cum ar putea ucide cineva din smerenie, cum ar putea agresa cineva dintr-o stare de acceptare a Voinței Divine, în peirdere sau în câștig? Iar dacă acestea n-ar exista, o mulțime de oameni ar fi scăpați de durerea neasemuită a pierderii copiilor lor sau altor oameni iubiți!