Alarma morţii

Se aude de peste tot. Ca un blestem. E aproape, prea aproape de noi această dramă pe care specialiştii o numesc moarte. E la câţiva paşi de paşii noştri acest hău pe care nimeni nu ştie cum să îl ocolească. O să mă înjure iarăşi cei care nu sunt de acord cu numele meu de familie. Alţii vor spune, probabil, că plictisesc din nou cu stări interioare şi cu sentimente care nu interesează pe nimeni. Alţii vor da pagina plicitisiţi, privind jumătate cu milă, jumătate cu dispreţ, fotografia care îmi însoţeşte rândurile. Îmi asum riscul. Chiar dacă un prieten drag tocmai mă învăţase că riscurile nu trebuie asumate, ci evitate. Nu ştiu să fac asta. Şi nici nu cred că îmi doresc.

Alarma morţii sună ca un blestem dincolo de ecranul acestui televizor vechi care şuieră bezmetic. S-a stins din viaţă Florin Cioabă, regele romilor. Breaking news-ul a prins formă şi speculaţiile sunt în toi. Aproape că tragedia trece pe locul doi, aşa suntem de dornici de scandal şi de exclusivitate. În ciuda aparenţelor, moartea în sine nu mai este demult la modă. Vinde, interesează, provoacă, da, dar nu moartea. Ci numai vâlva care apare în jurul său, în jurul dimineţilor în care dispar dintre noi persoane cunoscute, care şi-au legat numele de evenimente sau de oameni care ţin prima pagină a actualităţii.

Alarma morţii se aude peste oraş, ca un scenariu fără egal, care spulberă în cale toate zâmbetele şi toate adevărurile. Miroase aproape până la mine în casă a crizanteme şi a lumânare arsă până la capăt, e cald în încăperea aceasta în care îmi târăsc singurătatea, ca într-un cimitir pe care nu ştie nimeni să îl şteargă de pe hărţi şi din suflete. Breaking news-ul continuă. Pe toate posturile de ştiri. Filmări din arhivă, declaraţii în direct. De ce, când, pentru cine, până unde, ce părere aveţi, cum primiţi vestea, ce se va întâmpla în comunitate, vi se pare că s-a făcut destul, spuneţi câteva cuvinte despre, informaţia aceasta este confirmată, l-aţi cunoscut?... Moderatorii scormonesc după vreo veste nouă, de parcă moartea ar fi devenit, între timp, definiţie a suspiciunii. Apar şi cuvinte triste, fireşti într-un astfel de moment greu, în care, înainte de toate, nişte oameni au dreptul să-şi plângă ruda.

Alarma morţii cântă cinic în jurul existenţelor noastre atât de fragile şi scârţâie, parcă, lângă uşa de lemn care mă desparte de realitate. Aproape că mi se face frică să mai stau aici, aproape că mi se face frică şi să plec. N-o să am putere să urmăresc reportajele până la final. Azi nu-mi mai vine nici să repet ce au spus alţii mai deştepţi ca mine, referitor la situaţia în care a fost pus marele doctor Brădişteanu. Şi nici ce se insinuează, cu prilejul acestei morţi bruşte a lui Florin Cioabă. Eu cred că s-au spus destule pe marginea acestei ştiri de ultimă oră care, în fapt, este o mare dramă de familie. Dumnezeu să îl odihnească pe dispărut şi nouă, oricum am gândi şi orice culoare politică am simpatiza, să ne dea inspiraţie să auzim la timp alarma morţii, alarma aceasta care sună, sună, sună...