Amor de dor amar (2)

Absolut inexplicabil, m-am îndrăgostit la prima vedere şi ne-am început relaţia fără nici un fel de poticneli, fără nici un fel de artificii de seducţie pe care le-aş fi folosit cu orice alt bărbat. Încă n-am găsit ceva care să nu-mi placă la el şi au trecut trei ani de când suntem împreună.

Mi-a schimbat viaţa, mi-a încălzit sufletul, mă bântuie în absolut tot ce fac, mă cucereşte cu tot ce-mi spune şi-mi face şi-mi arată.... Şi mă iubeşte cum mi-am dorit toată viaţa să fiu iubită, de când am devenit femeie... Am poze cu el prin toată casa, cel puţin cât e plecat şi simt că mor dacă nu-mi iau în secunda asta vibratorul din dulap... Îmi scot pantalonii şi chiloţii încet, de parcă m-ar privi Mihai... Mă învârt goală prin casă, pe sub nasul lui din toate pozele, o pun pe Diana Krall să-mi cânte şi mă aşez pe canapeaua unde ne-am iubit de-atâtea ori. Am un ritual anume, e un soi de preludiu pe care l-am adaptat ca să pot duce până la capăt intenţia. Închid ochii, căci mă inhibă să văd obiectul acela la început, dar îi deschid mereu când se înteţesc senzaţiile. Atunci mă uit în oglinda din faţă, mă văd toată şi mă gândesc la poziţiile care s-au derulat pe luciul acestei oglinzi fumurii, la dimineţile în care am făcut sex şi la serile în care am făcut amor după sex, la trupul lui Alex pe care-l ştiu pe de rost, la slalomul pe care-l face între tandreţe şi uşoară bruscare exact atunci când simte că-mi voi da drumul... Are ritmul perfect de care am eu nevoie, are bărbăţia care mă face să-l iubesc atâta şi tandreţea pe care doar poate o femeie ţi-o mai dăruieşte... Simt că-mi pulsează sângele mai tare, intru în vertijul de aşteptare şi... exact când mai am  acele cinci secunde, aud soneria. Mă blochez, rămân încremenită şi simt cum tot valul care m-a cuprins mai devreme până-n creier mi se scurge în picioare şi mă amorţeşte. E cea mai tâmpită stare posibilă, cazi din culmea plăcerii într-un fel de mocirlă rece. Îmi trag pantalonii în viteză, strig un "imediat" gâtuit, arunc vibratorul în sertarul cu discuri şi mă uit disperată după chiloţi. Sunt ameţită, ciufulită, îmbujorată şi cred că mă încearcă şi nişte nervi, dar mi-i stăpânesc. Cine naiba e la ora asta, că e prea devreme să fie Andra şi Horia, n-a trecut nici măcar o oră? Deschid uşa şi e... Horia. Singur, fără Andra.
- Da, bună seara, prietene! Te-au dat afară de la film pentru că a venit totuşi Keanu Reeves?, întreb eu, încercând să par haioasă şi relaxată. Greşesc în ambele variante, căci Horia închide uşa şi mai sună o dată. Îi recunosc giumbuşlucurile şi-mi dau seama că am fost uşor idioată. Mă umflă râsul când îi văd faţa deschizând a doua oară uşa:
- Bună seara, aici locuieşte prietena mea Dana, o fată inteligentă, care făcea glume bune şi clătite demenţiale? M-a trimis Andra să verific, ca nu cumva să sunăm la alt apartament...
- Ce naiba cauţi acum, nu ziceai că filmezi? Unde e Andra?, întreb şi-i fac semn să intre.
- Am filmat şi pentru că sunt un actor genial, dacă-ţi mai aminteşti, nu am mai tras duble. Andra mai avea de strâns şi de pregătit filmarea de mâine şi vine la tura următoare de clătite.
- Atunci, te invit direct la bucătărie, că abia mă apucam să le fac.
- Nu, draga mea, eu sunt musafir, stau în sufragerie şi tu faci clătite.
- El e?, întreabă Horia cu ochii pe o poză pe care i-am făcut-o lui Mihai în vacanţa de astă iarnă, în vârful muntelui, pe pârtie.
- Da. El e Mihai. Mihai, el e Horia, primul bărbat care intră singur în casa noastră de când eşti plecat. A venit doar să mănânce clătite, zic, prostindu-mă. Tu ai cumpăra povestea asta? Dacă veneam eu la tine cât ea e plecată - cum o cheamă?
- Sofia.
- Deci, dacă veneam eu la tine cât Sofia era plecată, ce explicaţie penibilă aveai tu? Sofia, dragă, a venit doar să-i fac o frecţie, e o prietenă foarte răcită.
- Frecţia e periculos de fizică, Dana, clătitele sunt inofensive, miros greu, cad ca bolovanu' în stomac şi nu sunt erotice decât dacă vrei tu să le bagi în gură fără să le muşti... Râdem amândoi ca pe vremuri, n-am nici o formulă să transform discuţia într-una serioasă. Şi nici nu vreau. Am mare nevoie să râd şi să nu simt că am un bărbat în casă, ci un prieten. Ne-apucăm împreună de clătite şi ne povestim iubirile, filmele, spectacolele. Sofia lui e medic, chiar chirurg şi bănuiesc că şi ei îi fac foarte bine poantele lui Horia, după ce vine de la muncă. Înţeleg că e foarte frumoasă nu pentru că aşa o etichetează, ci pentru că mi-o descrie ca un bărbat teribil de îndrăgostit, pentru care nu mai există altă femeie. Ne seamănă poveştile în multe amănunte şi descoperim că ne-am găsit iubirile, chiar dacă nu le aveam acum lângă noi. Ba chiar şi dorurile ne seamănă, căci le descriem la fel de detaliate şi de profunde. Mâncăm prea multe clătite şi ne-aşezăm pe canapea ghiftuiţi. Nici unul nu tace aiurea, vorbim întruna despre oamenii pe care-i iubim. Uităm şi de Andra şi ajungem, în sfârşit, la noi.

(Va urma)

* nuvela face parte din volumul "Nişte răspunsuri", ce va apărea la Editura Polirom în noiembrie.