Anul leului greu

Pregatirile pentru trecerea la leul greu au demarat. De la 1 martie, incepand cu martisoarele, toate preturile vor fi afisate in lei vechi si in lei noi. Iar de la 1 iulie, leii noi vor intra efectiv in circulatie. Alaturi de leii vechi, care vor continua sa fie primiti la plata inca un an si jumatate, pana la 31 decembrie 2006.

O coincidenta placuta: trecerea la leul greu se va cupla, in 2005, cu trecerea la leul pe deplin convertibil. Dupa ’90, leul a trecut prin doua faze de convertibilitate. Prima a fost in noiembrie ’91: au fost unificate cursurile de schimb valutar, fapt urmat de o convertibilitate limitata, interna, de cont curent. A doua faza a fost declansata la 31 ianuarie ’98: au fost taiate cuvantul "limitata" si cuvantul "interna", rezultand o convertibilitate deplina de cont curent. Acum e in pregatire trecerea la cea de-a treia faza, aceasta fiind ultima: convertibilitatea totala, prin liberalizarea contului de capital. Si iata ca aceasta a treia faza, a convertibilitatii totale, va fi a unui leu mai scurt de coada.

Am pornit la drum, in decembrie ’89, cu un leu anemiat rau de tot. Din acest motiv, in primul rand, liberalizarea preturilor a coincis cu explozia inflatiei. Am avut nevoie, an de an, de tot mai multi lei ca sa cumparam tot mai putine marfuri. Totodata, cursul leu-valute a alergat numai in galop. Perioadele de trap au fost foarte rare.

Banca Nationala a abordat problema trecerii la leul greu si ca o consecinta fireasca a pregatirilor pentru cea mai mare preschimbare de bancnote si monede cunoscuta in lume: introducerea euro. Discutiile tehnice nu au pornit de la vreo intentie a BNR de a face denominarea la o data deja stabilita. Nu a fost stabilita, initial, o astfel de data. Mai ales ca agenda politica, interna si internationala a impus constrangeri asupra datei posibile a denominarii. Operatiunea nu putea sa afecteze sau sa fie afectata de alegerile parlamentare si prezidentiale din 2004. Totodata, nu a fost ignorata nevoia de a stabili o perioada de timp optima. A fost luata in calcul si sansa Romaniei de a deveni membra a Uniunii Europene in 2007.

Mai era in joc si o restrictie tehnica: denominarea a impus o perioada de pregatiri tehnice de minimum 12 luni. Cele doua tipuri de restrictii - politice si tehnice - au indicat anul 2005 ca fiind cel mai adecvat din punctul de vedere al momentului denominarii. Relevarea experientei altor tari, care au luat in calcul indicatorii inflatiei inainte si dupa denominare, conjugati cu indicatorii contului curent, ai contului de capital sau cu cei ai realizarilor in planul echilibrului intern si extern, s-a aflat in prim-plan. Este limpede ca denominarea nu are efecte negative asupra inflatiei si nici asupra puterii de cumparare a monedei. Dimpotriva, inflatia scade. Asa ca nu vad de ce n-ar fi si la noi la fel.

Daca operatia ar fi facuta astazi, in raport cu actualul nivel al inflatiei, prin taierea a patru zerouri, o paine ar costa intre 50 de bani si 1 leu, un ziar - 70 de bani, un litru de benzina - 2,9-3,2 lei. Cat priveste euro, la cursul calculat si afisat de BNR, cota lui ar fi in jur de 3,8-3,9 lei. Astfel de cifre ar fi ceva mai tonice. Nu este insa mai putin adevarat ca ar putea interveni si o senzatie de saracie: salariul mediu net s-ar cifra la 600 de lei, cine are un depozit bancar de 10.000.000 de lei si l-ar vedea redus la 1.000 de lei si asa mai departe.

Dar leul greu tocmai cu acest scop ar urma sa fie pus in circulatie: ca sa ajungem mai repede la inflatie tot mai scazuta. Si astfel sa scapam nu numai de senzatia de saracie, ci chiar de saracie. Polonia a reusit. Zlotul greu a jucat un rol psihologic tare si a contribuit la potolirea inflatiei. Polonezii au pus in circulatie zlotul nou la 1 ianuarie 1995. In anul precedent, 1994, inflatia lor a fost, in medie, de 32,2%. In anul in care masura a fost pusa in aplicare, la 1 ianuarie 1995, inflatia a coborat la 27,8%. In anul urmator, 1996, saltul in jos a fost si mai mare: pana la 19,9%. Astazi, polonezii au domolit inflatia.

Italienii au incercat sa faca si ei o astfel de reforma. S-a opus insa populatia, de teama reversului psihologic. Nu le-a fost usor sa renunte la senzatia ca sunt… o tara de milionari. Au reusit francezii, care au introdus un regim de acomodare. Desi au schimbat banii, o vreme indelungata au mers atat "francii vechi" (usori), cat si "francii noi" (grei), cu care s-au facut plati si incasari in paralel. Pana cand, treptat, banii usori au fost retrasi din circulatie.

Astazi, si italienii, si francezii au renuntat definitiv la monedele nationale, trecand la euro. Trecerea la euro a fost tot o denominare. Problema esentiala, insa, nu are nici o legatura cu numarul de zero-uri de pe bancnotele in circulatie. Ea este cu totul alta: cat de sanatoasa este economia din spatele acestor monede. Sau cat de bolnava.

Necazul este ca noi ne confruntam cu mai multe feluri de inflatie: una structurala, cu radacini in economia reala; alta corectiva, care readuce in actualitate preturile ramase in urma miscarii economiei; si ne mai confruntam cu o inflatie emotionala, fara nici o legatura cu logica economica.

In Romania, preturile urca si pentru ca a fost pus in functiune, fara sa mai reusim sa-l oprim, un impingator emotional. Avem un climat inflationist impregnat in toate fibrele societatii noastre, intemeiat in cea mai mare parte pe teama, uneori chiar pe panica, ce ingreuneaza procesul dezinflatiei. Este nevoie ca factorilor psihologici inflationisti sa le contrapunem factori psihologici antiinflationisti. Leul greu poate fi unul dintre ei, care sa joace un rol important in calmarea inflatiei. Fireste, alaturi de politicile monetara, fiscala, salariala.