Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Pe o stradă din Paris l-am zărit pe cel mai cunoscut dintre disidenţii lui Ceauşescu. Îmbrăcat lălâu şi cu o barbă albă neîngrijită, îi spunea ceva unui ins la fel de rău conservat ca şi el. Dacă nu ştiai cine e şi ce a însemnat pentru media internaţională cândva, ai fi putut să crezi că e unul dintre mulţii homleşi ai vestului sau un intelectual, mândru, ca toţi intelectualii scăpătaţi, de sărăcia lui.
Pe o stradă din Paris l-am zărit pe cel mai cunoscut dintre disidenţii lui Ceauşescu. Îmbrăcat lălâu şi cu o barbă albă neîngrijită, îi spunea ceva unui ins la fel de rău conservat ca şi el. Dacă nu ştiai cine e şi ce a însemnat pentru media internaţională cândva, ai fi putut să crezi că e unul dintre mulţii homleşi ai vestului sau un intelectual, mândru, ca toţi intelectualii scăpătaţi, de sărăcia lui.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Pe o stradă din Paris l-am zărit pe cel mai cunoscut dintre disidenţii lui Ceauşescu. Îmbrăcat lălâu şi cu o barbă albă neîngrijită, îi spunea ceva unui ins la fel de rău conservat ca şi el. Dacă nu ştiai cine e şi ce a însemnat pentru media internaţională cândva, ai fi putut să crezi că e unul dintre mulţii homleşi ai vestului sau un intelectual, mândru, ca toţi intelectualii scăpătaţi, de sărăcia lui.
Cu amintirea anilor când îi pomeneam numele cu emoţie, am vrut să mă apropii şi să-l salut. Mi-am dat seama însă că mă legam la cap fără să mă doară. Ce treabă aveam eu cu el? Nimeni nu mai avea treabă cu el. Doar cei de-o seamă, îndelung ignoraţi de toată lumea, mai aveau treabă unii cu alţii. Se întâlneau, vorbeau de ingratitudinea contemporanilor, despre uitare şi, câteodată, puneau la cale o revoltă, un vizavi punitiv cu presa şi cu oficialităţile, atât cu intelighenţiile din Franţa, cât şi cu Ministerul din România, ca să uite ce-au pus la cale de îndată ce se despărţeau.
La vremea lor, scandalurile anticomuniste pe care disidentul le stârnea în exil îmi produceau un sentiment de participare. Nu-mi era prea limpede în ce chip şi cu ce legitimitate, dar mi-l stârnea. Trecând timpul şi fâsâindu-se toate convulsiile exilului, m-am vindecat de gândul că fraţii noştri care au suferit pentru noi merită un respect pe cât de mare, pe atât de veşnic. Poate şi pentru că, mai înainte, m-am vindecat de ideea că poţi suferi permanent, pentru alţii, de departe. La distanţă, suferi pentru tine, şi, doar dacă ai nişte motive presante, pentru alţii. Suferi pentru că pierzi treptat relaţia cu cauza. Iar cauza pierde şi ea relaţia cu tine. Mulţi dintre disidenţii de ieri s-au întors acasă şi-şi mănâncă aici plini de obidă pensia socială cu care i-a gratificat străinătatea. Iar ce-i mai rău e că trecutul lor eroic nu prea mai interesează. E şi el departe. Unii s-au izolat, nu ştiu cu cine ar mai putea să stea de vorbă, fără să păţească un afront. Cum să-şi reactiveze legenda de luptători contra dictatorului şi contra comunismului, când sondajele de opinie spun că milioane de români regretă multe dintre "realizările" epocii? Plutesc confuzi şi trişti între două ape şi nici una tămăduitoare. Nimeni nu vrea să aibă de a face cu ei, deoarece n-ai cum să ştii precis ce-au învârtit pe acolo, pe unde au colindat, ce-a trebuit să facă pentru a supravieţui şi cât de autentici au fost în condiţia lor de viteji care aruncau cu pietre peste gard în comunism şi în resemnaţii din ţară. Pe doctorii care au profesat toată viaţa într-o leprozerie îi respecţi, dar, când e să le strângi mâna, ai o ezitare.
Pe o stradă din Paris l-am zărit pe cel mai cunoscut dintre disidenţii lui Ceauşescu. Îmbrăcat lălâu şi cu o barbă albă neîngrijită, îi spunea ceva unui ins la fel de rău conservat ca şi el. Dacă nu ştiai cine e şi ce a însemnat pentru media internaţională cândva, ai fi putut să crezi că e unul dintre mulţii homleşi ai vestului sau un intelectual, mândru, ca toţi intelectualii scăpătaţi, de sărăcia lui.
Cu amintirea anilor când îi pomeneam numele cu emoţie, am vrut să mă apropii şi să-l salut. Mi-am dat seama însă că mă legam la cap fără să mă doară. Ce treabă aveam eu cu el? Nimeni nu mai avea treabă cu el. Doar cei de-o seamă, îndelung ignoraţi de toată lumea, mai aveau treabă unii cu alţii. Se întâlneau, vorbeau de ingratitudinea contemporanilor, despre uitare şi, câteodată, puneau la cale o revoltă, un vizavi punitiv cu presa şi cu oficialităţile, atât cu intelighenţiile din Franţa, cât şi cu Ministerul din România, ca să uite ce-au pus la cale de îndată ce se despărţeau.
La vremea lor, scandalurile anticomuniste pe care disidentul le stârnea în exil îmi produceau un sentiment de participare. Nu-mi era prea limpede în ce chip şi cu ce legitimitate, dar mi-l stârnea. Trecând timpul şi fâsâindu-se toate convulsiile exilului, m-am vindecat de gândul că fraţii noştri care au suferit pentru noi merită un respect pe cât de mare, pe atât de veşnic. Poate şi pentru că, mai înainte, m-am vindecat de ideea că poţi suferi permanent, pentru alţii, de departe. La distanţă, suferi pentru tine, şi, doar dacă ai nişte motive presante, pentru alţii. Suferi pentru că pierzi treptat relaţia cu cauza. Iar cauza pierde şi ea relaţia cu tine. Mulţi dintre disidenţii de ieri s-au întors acasă şi-şi mănâncă aici plini de obidă pensia socială cu care i-a gratificat străinătatea. Iar ce-i mai rău e că trecutul lor eroic nu prea mai interesează. E şi el departe. Unii s-au izolat, nu ştiu cu cine ar mai putea să stea de vorbă, fără să păţească un afront. Cum să-şi reactiveze legenda de luptători contra dictatorului şi contra comunismului, când sondajele de opinie spun că milioane de români regretă multe dintre "realizările" epocii? Plutesc confuzi şi trişti între două ape şi nici una tămăduitoare. Nimeni nu vrea să aibă de a face cu ei, deoarece n-ai cum să ştii precis ce-au învârtit pe acolo, pe unde au colindat, ce-a trebuit să facă pentru a supravieţui şi cât de autentici au fost în condiţia lor de viteji care aruncau cu pietre peste gard în comunism şi în resemnaţii din ţară. Pe doctorii care au profesat toată viaţa într-o leprozerie îi respecţi, dar, când e să le strângi mâna, ai o ezitare.
