Azi, căci Mâine nu se vede de lacrimi

Te-ai întrebat vreodată cu adevărat, profund şi du­când gândul până la capăt cine ar sări în ajuto­rul tău, dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire cum­plită, total imprevizibilă şi care te-ar găsi vulnerabil şi neputincios?... Nu te grăbi să răspunzi cu lista familiei şi a prietenilor, înainte de a te gândi, minuţios, la lista de nevoi nu numai imediate, ci şi pe termen lung...

Au venit din nou inundaţiile, care au pus un capac nedrept peste nevoi şi sărăcie, peste vieţi şi-aşa şubrede şi triste. Aţi văzut iar la ştiri bine editate şi corect transmise lacrimi, disperare, vieţi curmate, copii care nu înţeleg ce se petrece în jurul lor, părinţi disperaţi, bătrâni uitaţi de lume şi parcă de viaţă... Ne impresionează mereu tragediile, ne uităm până ne dau lacrimile şi, în cazul fericit şi omenesc, ne rugăm pentru bieţii oameni sau mulţumim Cerului că nu ni s-a întâmplat nouă... Am câştigat, cu ani în urmă, capacitatea de a reacţiona şi altfel decât emoţional, am învăţat lecţia omeniei făcând-o concret, mobilizându-mi forţele, prietenii, cunoştinţele, media, lumea generoasă a oamenilor de afaceri. Nimic nu m-a făcut mai fericită şi mai împli­nită decât zâmbetul firav de mulţumire al oamenilor cărora le-am sărit concret în ajutor.

Nu vreau să arunc vorbe pe o hârtie, care să semene a lozincă searbădă, dar folosesc spaţiul ăsta mic şi public pentru a va zgândări sufletul şi pentru a vă ruga, omeneşte, să-i ajutăm pe bieţii oameni rămaşi fără nimic. Un Nimic ce pare un abur, căci e un cuvânt greu de vizualizat şi greu de înţeles. Am văzut ce înseamnă să rămâi fără casă, fără haine, fără acte, fără amintiri, fără pozele copilăriei, fără obiecte cu greu adunate în case sărăcăcioase. Am văzut cum arată disperarea, mai ales pe chipul părinţilor care nu voiau decât să-şi salveze copiii şi să-i ferească de boli, de foame, de înţelesul năucitor al Nimicului cu care s-au ales după viitură. Nu se întâmplă niciodată mi­nuni pentru oamenii aceştia, nu vine nici un ales să le repare vieţile, casele, să le recompună trecutul şi să le liniştească măcar ziua de mâine. Singura speranţă sunt Oamenii, adică aceia dintre noi care fac un gest cât de mic, dar palpabil şi eficient pentru aceşti oameni.

Am toată admiraţia pentru cei care au reacţionat deja şi au donat bani sau bunuri, care s-au dus până în zonele sinistrate ca să dea o mână de ajutor, pentru jandarmii şi militarii care continuă să salveze vieţi fără să li se pună medalii în piept şi fără aplauze. Pentru mine sunt nişte eroi toţi cei care fac ceva, orice, pentru un om lovit de soartă. Viaţa ne oferă prea puţine şanse să facem lucruri grozave, cu atât mai puţin să fim eroi. Astfel de situaţii, în care chiar putem să ajutăm, sunt poate singurele secvenţe în care ne putem simţi eroi, adică nişte oameni care-şi folo­sesc toată energia, priceperea, îndrăzneala, mintea şi sufletul pentru alţii...

Dezastrul abia (re-)începe. Secunda de reacţie contează enorm. Nu aşteptaţi să se facă mâine ca să fiţi oameni. E atât de frumos şi de simplu să trăieşti azi bucuria de a ajuta şi, eventual, să o repeţi şi mâine... Pentru oamenii disperaţi, Azi e vital. La Mâine nici nu îndrăznesc să se gândească, dar putem s-o facem noi în locul lor.
De pus pe gând, Acum.