Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când instituțiile încep să confunde stabilitatea cu imobilitatea, societatea alunecă într-un somn dens și lipicios: totul pare să funcționeze, dar nimic nu mai înaintează. Aceasta era avertizarea rece și clară a lui Mancur Olson în Creșterea și declinul națiunilor: prosperitate, stagflație și rigidități sociale (The Rise and Decline of Nations, 1982), o carte care a schimbat modul în care privim relația dintre economie, politică și inerție.
Profesorul de la Universitatea Maryland, Mancur Lloyd Olson Jr., premiat de Asociația Americană de Științe Politice în 1983, privește economia dintr-un unghi neașteptat. Nu doar cifre și grafice: economia devine aici o lentilă prin care descifrăm de ce unele societăți moderne sunt greu de condus, cum se împart inegal puterea și resursele în țările emergente și de ce harta influenței între state se tot modifică în timp. Mesajul central al autorului e limpede: stabilitatea politică pe termen lung favorizează apariția grupurilor de interese speciale care, în loc să alimenteze prosperitatea, încetinesc și limitează eficiența economică a unei națiuni.
Pe scurt, dar fără menajamente: cu cât o societate rămâne stabilă mai mult timp, cu atât acumulează grupuri de interese bine organizate - sindicate, asociații profesionale, lobby-uri - care vânează câștiguri pentru membrii lor, dar răspândesc costuri în întreaga economie. Olson le numește „coaliții distributive”, iar acestea nu se mulțumesc să participe la joc; ele vor să pună genunchiul pe gâtul arbitrilor. Odată instalate, aceste grupuri se ramifică, prind rădăcini adânci în legislație și administrație și transformă orice reformă într-o bătălie cu hidre birocratice.
Această logică nu e doar modernă sau economică - apare și în sistemele sociale tradiționale. În sistemul castelor, de exemplu, coalițiile nu erau formate de indivizi izolați, ci de grupuri întregi: un grup prosper câștiga treptat un statut superior și decidea, împreună, reguli ritualiste mai stricte. Dharma - obligațiile specifice fiecărei caste - făcea ca moralitatea să fie definită nu universal, ci prin supunerea față de grup. Chiar și asasinii sau membrii castelor „infracționale” respectau aceste norme interne în activitățile lor. Fidelitatea față de casta natală era răsplătită chiar printr-o reîncarnare favorabilă. În esență, ordinea internă a grupurilor, fie ele moderne sau tradiționale, se construia și se proteja prin reguli care avantajează membrii, dar paralizează mobilitatea externă.
Ordinea, spunea Olson, dacă nu merge mână în mână cu flexibilitatea, ajunge să sufoce însăși forța vitală a dezvoltării. Dușmanul prosperității nu e haosul, ci rigiditatea. Instituțiile rigide, capturate de „coaliții distributive”, devin sanctuare ale privilegiilor, nu ale binelui public. Bunăstarea nu se stinge din lipsă de reguli, ci din abundența regulilor prost așezate, fiecare închizând câte o ușă acolo unde ar fi trebuit să fie o fereastră.
Olson folosește exemplul stagflației anilor ’70, văzută nu doar ca un accident al piețelor energetice, ci ca efectul direct al unei economii occidentale împovărate de interese organizate. Tensiunile se acumulează, prețurile urcă, salariile rămân artificiale, ajustările sunt blocate - și ajungi într-un impas: inflație mare, creștere mică. Un paradox născut din incapacitatea sistemului de a se mișca.
Mai fascinant e însă ceea ce Olson a observat despre reforme: cele mari nu apar în perioade de confort, ci după șocuri puternice - înfrângeri militare, colapsuri instituționale, crize profunde. Atunci se evaporă, chiar dacă temporar, puterea grupurilor de interese. Când vechile ziduri se prăbușesc, apare ocazia rară de a reconstrui sistemul cu materiale noi. Iar paradoxal, țările „noi” sau „tulburate” pot crește mai rapid tocmai pentru că sunt mai puțin împovărate de aceste rețele invizibile care paralizează inițiativa.
Dacă privești România prin lentila lui Olson, tabloul devine imediat recognoscibil. Instituțiile se mișcă încet nu pentru că ar fi lente prin natura lor, ci pentru că fiecare a devenit terenul de joacă al unor micro-interese. De la autorizații care stau cu anii, la legi scrise parcă special pentru a crea excepții, nu reguli - totul respiră cultura capturării. Regulile se înmulțesc asemenea dosarelor pe biroul unui funcționar care nu îndrăznește să arunce nimic. Ordinea devine obsesivă, defensivă, sufocantă. Concluzia e limpede: România riscă să rămână prinsă între stabilitate aparentă și lipsa de mobilitate instituțională, dacă nu se curăță periodic de grupurile care își protejează privilegii în loc să promoveze dezvoltarea.
Paradoxal, România a câștigat timp. Disciplina macroeconomică impusă de apartenența la Uniunea Europeană și libertatea relativă a pieței au oferit o perioadă de respiro. Dar nu s-au construit instituții suficient de robuste pentru a transforma aceste avantaje conjuncturale în dezvoltare durabilă. Costurile se văd în migrația masivă, în lipsa de personal calificat, în schimbările frecvente ale cadrului economic și în criza cronică de încredere. Acolo unde instituțiile nu reușesc să ofere predictibilitate, dezordinea nu mai funcționează ca motor al antifragilității, ci devine blocaj, stagnare.
Aici se vede și profeția amară a lui Olson: o societate prea stabilă, prea prudentă, prea grijulie cu „ceea ce există deja” devine incapabilă să creeze ceva nou. E ca un mușchi menținut încordat ani întregi - la început pare forță, la final e doar crampă.
Olson ne oferă însă și cheia: nu stabilitatea produce dezvoltare, ci flexibilitatea din interiorul stabilității. Nu ordinea rigidă, ci ordinea permeabilă. Reformele nu sunt exerciții de cosmetizare, ci momente de curățare profundă. Oricât ne-ar speria schimbarea, alternativa e și mai periculoasă: stagnarea cu zâmbet birocratic.
Lecția lui Olson e simultan avertisment și program: dacă nu cureți periodic instituțiile de rigidități, ajungi să trăiești într-un muzeu al propriilor proceduri. Un muzeu ordonat, impecabil, dar complet lipsit de viață. Și dezvoltarea, știm bine, nu are răbdare cu muzeele - ele sunt bune pentru amintiri, nu pentru viitor.
Citește pe Antena3.ro
