Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Demisia lui Mihail Gorbaciov, la 25 decembrie, a marcat apogeul unui proces rapid, precipitat de eșecul puciului conservator din august, care a dovedit fragilitatea unui imperiu clădit pe frică și iluzie. Recunoașterea independenței republicilor și înființarea Comunității Statelor Independente (CSI) păreau să consfințească o nouă ordine, una a suveranității și autodeterminării. A fost un moment de euforie, o adiere proaspătă de speranță care a spulberat Cortina de Fier, deschizând drumul spre o eră post-ideologică, în care istoria părea să-și fi atins, în sfârșit, deznodământul glorios al democrației liberale. Imaginea rușilor stând la cozi interminabile pentru pâine și bunuri de bază, apoi explozia de consumism și libertate, a conturat un contrast puternic cu griul anost al regimului comunist, alimentând speranța că drumul către prosperitate și democrație era ireversibil. Cei din fostul bloc estic au respirat ușurați, crezând că deceniile de subordonare au luat sfârșit definitiv, că povara imperiului sovietic fusese, în sfârșit, ridicată de pe umerii lor, dar sub vălul acestei promisiuni luminoase, se ascundea o fragilitate puțin înțeleasă, o seamă de resentimente și răni adânci care aveau să macine, lent dar sigur, fundamentul unei păci durabile.
În Occident, euforia a fost adeseori însoțită de o naivitate aproape infantilă. Victoria asupra comunismului a fost interpretată atât ca un triumf militar sau economic, dar și ca o validare definitivă a modelului liberal-democratic, investiții masive și o deschidere aproape totală marcând anii imediat următori dizolvării, cu speranța că Rusia va îmbrățișa rapid valorile și instituțiile occidentale. Însă, realitatea internă a Rusiei era mult mai complexă și brutală. Haosul economic, privatizările grăbite care au dat naștere unei noi clase de oligarhi și o sărăcie galopantă pentru majoritatea populației au erodat rapid încrederea în ”terapia de șoc” occidentală. Criminalitatea organizată a înflorit, instituțiile statului s-au dovedit fragile, iar sentimentul de umilință națională s-a adâncit pe măsură ce Rusia, odată o superputere temută, se zbătea acum în incertitudine și instabilitate.
Pentru mulți ruși, tranziția nu a adus libertate și prosperitate, ci dezordine și degradare, în timp ce nostalgia pentru stabilitatea și ordinea (chiar și autocratică) a erei sovietice a început să se infiltreze în conștiința colectivă, o nostalgie alimentată de retorica celor care refuzau să accepte decăderea statutului imperial. Occidentul, în graba sa de a proclama victoria, a ignorat aceste fisuri, considerându-le simple ”dureri de creștere” inerente tranziției. Puțini au înțeles că umilința resimțită de o națiune mândră, pierderea sferelor de influență și sentimentul de a fi tratată ca o putere de mâna a doua aveau să germineze un resentiment profund, gata să fie exploatat de oricine ar fi promis restaurarea măreției. Astfel, în timp ce unii celebrau zorii unei noi ere, în inima Eurasiei se semănau deja semințele unei noi forme de impuls spre reafirmarea gloriei pierdute, o replică distorsionată a trecutului imperial.
Pe măsură ce deceniul anilor '90 se apropia de sfârșit, iar Rusia își regăsea o oarecare stabilitate sub o nouă conducere, nostalgia sovietică a început să se transforme într-un proiect politic explicit: restaurarea măreției și influenței pierdute. Discursul oficial și propaganda au început să idealizeze perioada sovietică nu doar ca o epocă de stabilitate, ci și de putere, de respect internațional, chiar dacă acest respect era obținut prin frică. Adevărul dureros, acela că rușii au trăit bine pe spatele popoarelor din blocul estic care-și trimiteau sudoarea imperiului sovietic, a fost, în mod convenabil, rescris. În noua narațiune, Rusia nu a fost un opresor, ci un protector, o frăție de popoare unite sub egida sa, iar destrămarea URSS-ului a fost prezentată drept ”cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, o trădare orchestrată de forțe externe ostile.
Această retorică nu a fost doar o chestiune de orgoliu rănit, ci a justificat o reorientare strategică majoră, având ca scop refacerea ”sferelor de influență” și respingerea vehementă a unei ordini mondiale unipolare dominate de Occident. Expansiunea NATO și a Uniunii Europene către est, procese văzute de Occident ca o extindere a democrației și stabilității, au fost percepute de Moscova drept o amenințare existențială, o încercare de încercuire și slăbire definitivă a Rusiei. De la discursul lui Putin de la München din 2007, care a marcat o ruptură deschisă cu optimismul de după Războiul Rece, până la intervențiile militare din Georgia (2008), anexarea Crimeei (2014) și invazia Ucrainei (2022) a devenit limpede că Rusia nu dorește doar să-și refacă prestigiul, ci să-și impună din nou hegemonia asupra unui spațiu vast, perceput ca fiind de drept al său. Este vorba despre un neo-imperialism brutal, deghizat sub mantia necesității de a proteja ”cetățenii ruși” și de a asigura ”securitatea națională”, dar care, în esență, aspiră să reactiveze modelul de exploatare și dominație al trecutului sovietic, în care popoarele vecine erau simple resurse la dispoziția imperiului.
Astăzi, discuția despre căderea comunismului în 1991 este umbrită de o realitate în care observăm o expansiune a Rusiei din dorința de a reface atât perioada Războiului Rece, când rușii au trăit bine de pe spatele popoarelor din blocul estic, cât și un proiect mult mai sinistru: refacerea zidului Berlinului, nu ca o barieră fizică de beton, ci ca un ideal de graniță care desparte vestul de est, valorile liberale de cele socialiste. Nu este vorba doar despre control teritorial, ci despre o resurecție a unei cortine ideologice, în care Rusia se poziționează ca bastionul unor ”valori tradiționale” (adeseori definite prin autoritarism, conservatorism social și o viziune ierarhică a lumii), în contrast flagrant cu ”decadența” și ”neoliberalismul” Occidentului, o viziune este profund periculoasă, deoarece transformă orice tentativă de cooperare, într-o bătălie culturală, orice aspirație a popoarelor din ”spațiul post-sovietic” către democrație într-o trădare sau o conspirație externă.
Reconstruirea acestui ”zid ideal” înseamnă mai mult decât o politică externă agresivă; înseamnă o nouă diviziune a lumii, o reîmpărțire a sferelor de influență și a conștiințelor. Pentru statele care au gustat libertatea după 1991, această aspirație a Rusiei reprezintă un pericol mortal la adresa suveranității și a identității lor, găsindu-se din nou prinse între ciocanul unei Rusii revizioniste și nicovala unei Europe care, deși oferă stabilitate și prosperitate, este percepută de Moscova ca un adversar. Este o tragedie istorică faptul că lecțiile trecutului despre costurile umane și distrugerile provocate de astfel de diviziuni ideologice par să fi fost uitate sau, mai rău, ignorate cu bună știință. Dorința de a ”reface” o ordine imperială, chiar și sub o nouă denumire, demonstrează o incapacitate profundă de a accepta realitatea unei lumi multipolare bazate pe respect reciproc și autodeterminare. Această nouă cortină invizibilă nu este o soluție la problemele Rusiei, ci o rețetă sigură pentru o nouă eră de instabilitate, conflicte și suferință, în care libertatea individuală și dreptul la alegere devin, din nou, monedă de schimb pe altarul unei himere imperiale.
Privind înapoi la entuziasmul din decembrie 1991, la momentul când o lume părea să respire liber, ne confruntăm astăzi cu un spectru familiar, cel al diviziunii și al hegemoniei. Căderea comunismului a fost o victorie, dar o victorie fragilă, ai cărei germeni de speranță au fost sufocați de rădăcinile adânci ale resentimentului imperial și de o retorică manipulatoare. Am asistat la metamorfoza unei puteri decăzute, care, în loc să îmbrățișeze viitorul, se agață cu disperare de o interpretare distorsionată a trecutului, visând la refacerea unor granițe ideologice și la subordonarea unor popoare care și-au câștigat cu greu libertatea. Această aspirație de a reconstrui ”zidul Berlinului ca ideal” nu este doar un pericol geopolitic, ci o trădare a memoriei și a jertfelor celor care au căzut sub opresiunea regimurilor totalitare. Nu este doar despre est și vest, ci despre libertate împotriva tiraniei, despre dreptul la autodeterminare versus dorința de dominație.
Să reflectăm, așadar, la sensul profund al acestor evenimente, la drumul parcurs și la pericolele care pândesc. Să ascultăm vocile care ne amintesc de prețul libertății și de responsabilitatea noastră colectivă de a o apăra.
”Cuvintele mari nu mai sunt suficiente. Istoria s-a terminat, dar nu într-un sens triumfal, ci într-un sens tragic. Ne confruntăm cu un nou început, și nu unul glorios, ci unul terifiant.”, spunea Václav Havel, într-o reflecție asupra tranziției post-comuniste, un apel la realitate, la depășirea euforiei, care a rămas neascultat. Iluzia că forțele malefice ale istoriei fuseseră definitiv înfrânte a lăsat loc unei vulnerabilități periculoase.
”Cei care nu-și amintesc trecutul sunt sortiți să îl repete.”, ne avertizează George Santayana. Această înțelepciune este mai actuală ca oricând. Uitarea sau rescrierea convenabilă a trecutului imperial rus, transformarea agresiunii în autoapărare și a ocupației în eliberare nu face decât să pregătească terenul pentru repetarea celor mai sumbre pagini ale istoriei. Popoarele din fostul bloc estic, a căror ”sudoare” a alimentat imperiul sovietic, înțeleg cel mai bine acest avertisment, trăind cu spaima constantă a unei noi ocupații.
Nelson Mandela spunea că ”Libertatea nu este dată; ea este câștigată. Și, odată câștigată, ea trebuie protejată.”, ca o mărturie a luptei neîncetate.
Victoria din 1991 a fost câștigată cu sacrificii imense. Astăzi, ea trebuie protejată cu aceeași fermitate, iar protecția nu înseamnă doar opunere militară, ci și apărarea valorilor, a dreptului la liberă exprimare, a statului de drept, a democrației și a autodeterminării. Este o luptă pentru ca zidurile, chiar și cele invizibile, să nu se mai ridice niciodată, pentru ca speranța unei libertăți autentice să nu fie spulberată încă o dată de spectrul unui imperiu reînviat. Să ne amintim de ce a căzut comunismul și să nu permitem ca nicio nouă formă de tiranie să ne răpească lumina!
Citește pe Antena3.ro
